editeaza

• 1
• 2

• Scrisoare cu abțibild de Paul Boca sursa: Art Act Magazine
  Fănică Tipătescu: un hibrid între Patrick Bateman în culmea autoadulării, Jose Armando cu mișcări de felină-n delir și tipul de personaj cu ceafă groasă pe care-l vezi în trafic aruncând cu șlapul după mașina care-l depășește regulamentar. Zoe Trahanache: o doamnă, domn’e, o divă, o sensibilă plasticată, smulsă direct dintr-o emisiune TV în care, la intrare, i se leagă colțurile gurii de urechi cu elastic. Nae Cațavencu: distins cetățean care sare cu nonșalanță de la muci la patrie și de la patrie la hamburgerul de la McDonald’s. Zaharia Trahanache: venerabil domn care le știe pe toate, trecut prin toate sitele posibile și imposibile, rezistă în lumea bună a politicii încă dinaintea experimentului divin cu despărțitul apelor de pământuri. Va fi acolo până la reunirea lor ce va să vină. Pristanda: bun cățel, bun ospătar, caracter cunoscut, deloc pidosnic, mai degrabă dosnic și atât. Farfuridi și Brânzovenescu: doi pui de elf
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• „O scrisoare pierdută” ca o emisiune TV de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Printre spectacolele realizate în contextul Anului Caragiale se numără montarea Adei Lupu de la Teatrul Naţional din Timişoara după „O scrisoare pierdută”. O producţie (aproape) grandioasă, în care se amestecă două idei regizorale interesante, care creează premisele unei montări de succes –în acelaşi timp, cu un picior în lumea lui Caragiale şi cu celălalt în lumea noastră. Cea dintâi ar fi ideea că mută acţiunile din campania electorală de sfârşit de secol 19 – început de secol 20 în lumea electoral-politică autohtonă, de început de secol 21. Cu toate quiproquo-urile de rigoare, cunoscute şi răscunoscute, din massmedia. Cu personaje recognoscibile în lumea politică şi socială publică. Iar cea de-a doua idee, vizibilă doar la sfârşitul spectacolului, este aceea că regia îşi propune să plaseze „povestea” în lumea lui „în spatele oricărei comedii se ascunde o tragedie”. Cuvintele profetice şi amare ale unui Caragiale
  Citeste tot pe Yorick
• Uniune electorală Caţavencu - coana Joiţica în balconul Revoluţiei de Gabriela Lupu sursa: România Liberă
  A început stagiunea 2011-2012 şi în acelaşi timp s-a deschis şi „robinetul" din care anul acesta şi cel ce urmează va curge şuvoiul montărilor Caragiale ce vor marca 160 de ani de la naşterea şi 100 de la moartea dramaturgului „naţionale".
  Cum Nenea Iancu va fi prezent în repertoriul tuturor teatrelor ţării, probabil că la Gala UNITER ar trebui să se includă câteva categorii noi ca, de pildă, premiul pentru cea mai pierdută scrisoare sau pentru cea mai furtunoasă noapte dat fiind că instituţiile de spectacole se vor duela în Caragiale. Lupta va fi crâncenă şi fiindcă cei mai mari regizori ai scenei româneşti şi‑au luat angajamentul să-l monteze pe „pezevenghiul cel de grec".
  Oameni gospodari, bănăţenii au luat-o din timp şi au deschis zilele acestea în mod festiv stagiunea cu „O scrisoare pierdută", piesă pusă în scenă chiar de directorul Naţionalului timişorean, regizoarea Ada Lupu, iar în rolul lu' dom' Nae Caţavencu a
  Citeste tot pe România Liberă
• Veselia de ipsos de Doru Mareș sursa: România Liberă
  „Nu mă pot împiedica să mă întreb dacă într-adevăr «O scrisoare pierdută» e un text actual sau dacă nu cumva noi suntem cei rămaşi în urmă. Şi-atunci râsul se transformă-n rânjet, iar veselia are gust de ipsos." O spune Codruţa Popov în caietul de sală al premierei Teatrului Naţional din Timişoara, după textul esenţial al lui I. L. Caragiale, în viziunea directorului companiei, regizoarea Ada Lupu.
  S-o luăm pe rând. Codruţa Popov nu alcătuieşte din nimic caietul de sală, ci fiindcă, iată, după bocetul din anii '90 provocat de dispariţia secretarului literar de teatru, după sentenţioşii care-i dovedeau inutilitatea, lucrurile încep să se reaşeze/redeseneze. Clădirea Naţionalului de pe Bega, pe care continuu să-l cred etalon în geografia teatrală românească a momentului, a împlinit 135 de ani şi are mari şanse de a se întoarce la arhitectonica originală, propusă de celebrii arhitecţi imperiali Helmer şi Fellner.
  Citeste tot pe România Liberă