editeaza

• Urma (dalmatianului) scapa turma de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Mult asteptata, mult trimbitata premiera a Scrisorii pierdute de la Teatrul National din Bucuresti, ultima dintre montarile unui An Caragiale care se pare ca va dura un cincinal, a avut in sfirsit loc.
  Ce am vazut? Sa incepem cu teoria:
  Actorii sint tineri fiindca au virsta personajelor din piesa si pe cea a primei distributii.
  In trecerea mea prin Facultatea de Litere, am intilnit, printre alte fapte de istorie a limbii romane literare, o foarte interesanta si usor de demonstrat teorie, conform careia Scrisoarea pierduta (dar nu numai ea) e structurata pe mai multe paliere sociale, de virsta si educatie, identificabile la nivel de vocabular, prin preferinte de inventar lexical, abateri de la norma localizabile spatio-temporal (binecuvintatul hipercorect nifilistule) si, mai ales, prin utilizarea acelorasi cuvinte in stadii succesive de asimilare. Spre pilda, onorabilul Trahanache spune cestiune, amicul Tipatescu – chestiune, iar liber-schimbistul Catavencu – chestie. Astfel,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• CADERE LA NATIONALUL BUCURESTEAN. Alegatorul si dalmatianul de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Scrisoarea pierduta regizata de Grigore Gonta este aidoma dalmatianului care traverseaza scena din cind in cind: cu multe pete negre. Spectacolul nu are, din pacate, frumusetea si distinctia rasei cu pricina. Are, in schimb, multe momente moarte, un divertisment facil bazat de cele mai multe ori pe „cioace“ si interpretari de suprafata, destul de sterse. Se vrea modern, insa nu reuseste decit sa fie plat si siropos, lasind multe lucruri nerezolvate. Nu este valorizat aproape deloc echivocul atit de suculent la Caragiale, muchia de cutit pe care evolueaza personajele, jonglind cu un paradox extrem de subtil si ofertant. Cred ca principala problema a spectacolului isi are originea intr-o lectura eronata a textului si in special a relatiilor dintre personaje, reduse la citeva locuri comune. Edulcorarea amorului pasional dintre Tipatescu si Zoe, apropierea lui de zona romantata gen Misterele Parisului, in defavoarea unui erotism visceral, impulsiv si tensionat, mi s-a parut total
  Citeste tot pe Observator Cultural