editeaza

• 1
• 2
• 3

• Cutiuţa muzicală a lui Nenea Iancu de Tudor Sicomaş sursa: Yorick
  Deşi „Anul Caragiale” s-a încheiat de câteva luni, marele nostru dramaturg nu trebuie şi nici nu este, slavă Domnului, uitat. Mai există încă multe teatre din capitală care îi respectă şi onorează memoria şi existenţa prin spectacole pe care le prezintă în continuare. Una dintre aceste instituţii de cultură – poate una dintre cele mai neobosite de-a lungul întregului an aniversar ce tocmai a trecut – este Teatrul Masca. Ca de obicei, axându-se pe partea de teatru de gest, mişcare şi pantomimă, artiştii teatrului au hotărât să aducă la viaţă, sub formă de spectacol de statui vivante cea mai îndrăgită piesă a lui Caragiale, capodopera dramaturgului, „O scrisoare pierdută”.
  Lumea pitorescă şi colorată creionată de Caragiale prinde viaţă delicat şi cu mult umor fin cu ajutorul actorilor Teatrului Masca. Întregul spectacol, pornind de la scenografie şi muzică şi până la cele mai detaliate mişcări ale protagoniştilor,
  Citeste tot pe Yorick
• Experiment „Caragiale” la Teatrul Masca de Ioana Petcu sursa: Revista Cronica nr.7 -pg.5
  Poate ca nu e usor, ca om de teatru, sa vorbesti despre scena si ceea ce reprezinta ea pentru tine, dar când te exprimi despre aceste lucruri deschis, aratându-ti fara temeri toate simtamintele, nu se poate ca acela care asculta sa nu fie în acord si sa nu vibreze deopotriva. Întorcându-se cumva retrospectiv cu fata spre teatrul pe care-l îndrageste atât, regizorul Mihai Malaimare îl defineste si se recunoaste în el prin cuvinte emotionante: „Praful scenei nu are asemanare, este cel mai perfid drog cu putinta, pentru ca da dependenta si asigura una dintre cele mai stralucitoare morti posibile”, spune acela care a parasit pentru o clipa locul dintre reflectoare pentru a-si asterne gândurile pe hârtie, devenind autorul cartii Sansa (Editura Polirom, Iasi, 2006). Cred ca întotdeauna am vazut în oamenii daruiti crezului si profesiei lor, în acei oameni care au luptat pâna la capat si au facut chiar compromis pentru a duce la îndeplinire un vis frumos,
  Citeste tot pe Revista Cronica nr.7 -pg.5
• Caragiale se întoarce în Bucureşti de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  În Bucureştiul începutului de secol 21, cine s-a aventurat în aceste zile pe străduţele din Centrul vechi, în zona Teatrului de Comedie unde se desfăşoară până la sfârşitul săptămânii Festivalul Comediei Româneşti, s-a întâlnit, cu siguranţă, cu personaje coborâte din lumea lui Caragiale.
  E un obicei mai vechi şi constant al Teatrului Masca să coboare din sala de teatru „în cetate", să vină în mijlocul oraşului, la metrou, în parcuri sau pe străzi şi să joace în faţa publicului mai mult sau mai puţin întâmplător.
  Suntem în Anul Caragiale, s-au împlinit o sută de ani de la moartea dramaturgului şi mai toate teatrele din Bucureşti sau din ţară s-au întrecut să-i monteze textele. Şi la jumătatea Anului Caragiale, după aproape şase luni de montări şi manifestări în diverse teatre, unele mai reuşite, altele mai puţin reuşite, unele mai festiviste, altele mai puţin, unele mai cinstite, altele mai puţin, Teatrul Masca vine
  Citeste tot pe Adevărul
• Seara lui Caragiale cu O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă la FNT, 2012 de Venera Dimulescu sursa: Agenda LiterNet
  În seara de sâmbătă, 3 noiembrie 2012, la Teatrul Naţional din Bucureşti l-am putut sărbători pe Caragiale cu două spectacole complet diferite: O scrisoare pierdută şi O noapte furtunoasă. Distincţia dintre ele nu se datorează atât diferenţelor tematice, cât modalităţilor opuse prin care regizorii pieselor au ales să comunice mesajul din textele lui Caragiale.
  O scrisoare pierdută a aglomerat toate locurile Sălii Mici şi le-a servit surpriza proiectării piesei într-un spectacol cu statui vivante. Singurul iniţiator al acestui tip de eveniment în România, Mihai Mălaimare, directorul Teatrului Masca, a adus în 2012 FNT-ului o adaptare inedită.
  Expresivitatea statuilor vii, atât de rigide în mişcare şi atât de flexibile în mimică şi gesturi, a reprezentat miza spectacolului minimalist. Pantomima este un mijloc de comunicare artistică dificil, prin care rişti să pierzi pe parcurs informaţiile care trebuie livrate receptorului,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• O bijuterie… de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Din 1990 când s-a înființat Teatrul Masca prin inițiativa lui Mihai Mălaimare, acesta a reușit în peste două decenii de activitate intensă, să impună mișcării noastre teatrale, genul special al teatrului de pantomimă, expresie și gest, să consolideze instituția. În “Anul Caragiale” s-a apropiat de opera lui Nenea Iancu cu propunerea de a îi prezenta “stradal” sau pe scenă, scrieri importante prin expresia gestuală, ce suplinește replica. “O scrisoare pierdută” este o bijuterie de tratare nonverbală a celebrei piese, sugerând sensurile majore ale replicii prin pantomimă , personajele devenind “păpuși” manipulate abil de regizorul Mihai Mălaimare , să povestească acțiunea și să arate tipologiile implicate în conflict.
  În scenografia lui Sergiu Chihaia, ce respectă desenul de imagine din vremea scrierii, prin fotografierea voalată a epocii, folosind muzica originală compusă de Răzvan Diaconu, regizorul reușește să
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu