editeaza

• 1
• 2

• Cine mai scrie scrisori în 2013? de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Ne tot încăpăţânăm să pierdem scrisori. Din când în când punem jos tastatura, dăm log-out de pe Facebook, punem şi mobilul pe silent şi ne apucăm de scris depeşe cu plaivasul. Când învăţam la şcoală despre cheia de boltă a dramaturgiei autohtone, capodopera lui Caragiale – geniul teatrului românesc – chiar credeam în forţa acestui text. Am văzut înregistrarea spectacolului montat de Liviu Ciulei şi am fost convinsă că aşa stau lucrurile. Apoi au început să curgă propunerile, una mai îndrăzneaţă/ ineptă decât alta, iar statuia se clatină sub ochii mei din ce în ce mai dezamăgiţi.
  Ultima picătură de speranţă mi s-a evaporat de pe obraz odată cu vizionarea spectacolului cu “O scrisoare pierdută” în regia lui Mircea Cornişteanu, de la Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova. Urmărind din ce în ce mai epuizată cele trei ore perfect previzibile, jucate nu fără farmec, în care balanţa dintre pioşenie şi inovaţie
  Citeste tot pe Yorick
• Forza Caţavencu - O scrisoare pierdută la Festivalul de Teatru Toma Caragiu, Ploieşti, 2013 de Andrei Vornicu sursa: Agenda LiterNet
  Spectacolul O scrisoare pierdută, produs de Teatrul Marin Sorescu din Craiova, în montarea lui Mircea Cornişteanu, s-a reprezentat în cea de-a treia zi a Festivalului de Teatru Toma Caragiu, 2013.
  Cea mai frecvent pusă în scenă piesă a lui Caragiale s-a rodat atât de mult în subconştientul colectiv, încât prestaţiile scenice ar putea fi urmărite şi dacă personajele ar fi înlocuite cu figuri geometrice. Replici devenite expresii comune, tipologii care au devenit repere şi umorul caragialesc, specific dâmboviţean, care a fost exploatat în nenumărate feluri au făcut din O scrisoare pierdută atât un clasic al literaturii dramatice române, cât şi un artefact cultural abordat fie cu preţiozitate, fie cu lejeritate trivializantă.
  Montarea lui Mircea Cornişteanu nu aduce nimic inedit şi nu oferă surprize de proporţii, dar reuşeşte să împrospăteze textul şi să îl actualizeze fără ostentaţie. În plus, nivelul actoricesc e bun spre foarte bun,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Când regizorul e nevoit să joace în locul unui actor de Maria Sârbu sursa: Jurnalul
  “O scrisoare pierdută” de la Naţionalul craiovean, la “Odeon”, cu Mircea Cornişteanu în rolul Poliţaiului
  În teatrul românesc au fost cazuri când regizorul unui spectacol era nevoit să înlocuiască, într-o reprezentaţie sau două, un actor, din motive, în special, de boală. În “O scrisoare pierdută” de Caragiale, producţie a Teatrului Naţional din Craiova, care a fost montată în octombrie 2012, regizorul acestei creaţii, Mircea Cornişteanu, este nevoit să interpreteze de vreo trei luni rolul lui Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului. Actorul Constantin Cicort, care avea încredinţat acest personaj şi jucase doar în primele două reprezentaţii, şi-a rupt un picior într-un accident şi este încă în recuperare.
  “M-am încumetat să joc pentru că nu aveam soluţie. A fost o chestie forţată faptul că am intrat în rolul acesta. Eu ştiu pe dinafară toate comediile lui Caragiale şi mi-a fost mult mai uşor să intru eu în rol,
  Citeste tot pe Jurnalul
• O „Scrisoare“ cu andrisantul cunoscut de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul
  Printre atâtea montări după Caragiale câte văzu anul acesta, cu Nopţi tulburate, Scrisori rătăcite şi Schiţe însăilate, iată că există un spectacol demn de recomandat. Nu singurul, dar unul dintre puţinele care nu-ţi dau indigestie culturală după îngurgitarea reţetei regizorale cu mirodenii estetice din patru zări. Scrisoarea domnului Mircea Cornişteanu, de la Naţionalul craiovean, este servită publicului ŕ la carte, opţiune care nu este echivalentă nici cu atributul clasic-vetust, nici cu tradiţional-prăfuit. Întâi de toate, artiştii iubesc piesa lui Caragiale, condiţie sine qua non pentru a o comunica şi celor din sală; dar nu cu plecăciune rigidă, nici cu încăpăţânare prostească în reconstituirea tabloului de la 1800 toamna, ci cu o ponderată îndrăzneală de a găsi corespondenţe între ieri şi azi.
  Cu toţii ştim, încă de la şcoală, că textul este, din (ne)fericire, perfect actual. Da, dar cum faci asta pe scenă astfel
  Citeste tot pe Luceafărul
• Mircea Cornișteanu a găsit ”scrisoarea pierdută” de Gabriela Hurezean sursa: Cronica Română
  Să petreci mai bine de opt ore pe drum, pentru a vedea a nu se știe câta variantă a ”Scrisorii pierdute” este, să recunoaștem, o idee nu tocmai încântătoare. Dar cu cât mai debil este entuziasmul inițial, cu atât mai mare este minunarea în fața revelațiilor pe care ți le oferă noul spectacol montat de Mircea Cornișteanu la Teatrul Național ”Marin Sorescu” din Craiova.
  Chiar dacă actualitatea lui Caragiale a devenit o axiomă cu valențe de loc comun, îndelung exploatată în spectacole mai mult sau mai puțin reușite, Mircea Cornișteanu pariază pe contemporaneitate și câștigă, atât prin prospețimea și curajul viziunii regizorale, cât și prin creațiile actoricești absolut memorabile. ”O să vedeți un spectacol în care actorii sunt pe scenă, iar publicul e în sală” – ne-a amenințat Mircea Cornișteanu, ironic. Aveam să constatăm, însă, curând, că dincolo de granițele montării clasice, fidelă întru totul textului scris de
  Citeste tot pe Cronica Română
• În sfârșit, “O scrisoare …“ găsită de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  Cum suntem în “Anul Caragiale”, dramaturgul nostru cel mai important (160 de la naștere și o sută de la dispariție), redevine subiect pentru repertoriile teatrelor noastre. Naționalul din Craiova s-a apropiat cu o atenție deosebită de dramaturgia sa și i-a dedicat și o săptămână de reprezentări.
  În seria de montări Caragiale, după vizionarea mai multor “Scrisori pierdute” și … “neregăsite” în spectacole, Teatrul Național “Marin Sorescu” din Craiova propune în regia lui Mircea Cornișteanu, un spectacol remarcabil. Redescoperim sensurile major satirice ale piesei și … găsim “Scrisoarea pierdută”. Pentru majoritatea publicului, piesa lui Caragiale, a devenit un fel de libret de operă cunoscut, și datorită a trei montări celebre datorate regizorilor Sică Alexandrescu, Liviu Ciulei și Alexandru Tocilescu.
  O comedie aparent bulevardieră ca drum al acțiunii, dar profundă ca scop satiric, nu numai pentru timpul scrierii în 1884,
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Alta și totuși aceeași scrisoare pierdută de sursa: ziare.com
  Cea de-a cincea montare a Scrisorii Pierdute in regia lui Mircea Cornisteanu a avut avanpremiera in aceasta saptamana, pe 2 octombrie, la Teatrul National "Marin Sorescu".
  Timp de trei ore, pe scena salii "Amza Pellea" s-a derulat o poveste mult prea bine cunoscuta. Ghita Pristanda fura, in continuare, steaguri, Trahanache solicita putintica rabdare, Cetateanul Turmentat se impiedica si vorbeste impleticit, iar coana Joitica... coana Joitica.
  Ne-am fi asteptat, poate, la o versiune adaptata puternic la peisajul contemporan (desi Caragiale nu necesita modificari radicale, caci sotietatea si-a conservat printipurile, ironizate de dramaturg la timpul sau). Insa, aluziile la prezent au fost destul de temperate pentru a nu deranja un ochi conservator: un laptop pe biroul prefectului, o afirmatie legata de vuietul... internetului si cateva referiri la posturile TV actuale, care si-au facut datoria si au starnit rasul spectatorilor.
  Actorii si-au asumat rolurile bine, piesa a curs.
  Citeste tot pe ziare.com
• O scrisoare… regăsită de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Prea puţin le-au reuşit spectacolele regizorilor care au avut curajul să încerce în ultimii ani o montare cu „Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale. Prea puţine spectacole de referinţă pe acest text. „Scrisoarea” lui Alexandru Tocilescu de la TNB a stârnit controverse, a lui Grigore Gonţa nici măcar asta, iar cea mai recentă încercare de la Naţionalul bucureştean, „Scrisoarea” lui Horaţiu Mălăele, nici ea nu s-a născut în zodia cea mai fericită. „Scrisoarea” lui Alexandru Dabija de la Teatrul de Comedie n-a fost cea mai convingătoare dintre variante, opţiunea „Caragiale fără umor” mai degrabă n-a funcţionat, iar cea în regia Adei Lupu de la Naţionalul din Timişoara se pierdea în propria idee şi se îneca în propria contemporaneitate.
  În acest context, care ţine de ceva vreme, şi tributar Anului Caragiale, care a generat puzderie de spectacole (ceea ce e bine doar în parte, pentru că, în cazul lui Caragiale, se vede parcă mai
  Citeste tot pe Yorick