editeaza

• O scrisoare pierdută în spaţiu... şi timp... şi acţiune... pierdută de tot de Ana-Maria Nistor sursa: Revista Luceafărul
  E vremea scrisorilor rătăcite. Nu... e-mail-urile, sms-urile şi chat-urile nu au dispărut. În schimb, scrisorile se cam pierd. În Bucureşti şi în provincie, cu mai mult sau mai puţin fast, Zoe rătăceşte la fel de senină scrisoarea lui Tipătescu, Caţavencu îşi doreşte cu aceeaşi patimă deputăţia, Trahanache pretinde aceeaşi „puţintică răbdare”. Să nu mai punem la socoteală şi examenul de bacalaureat, la care, cu puţin noroc, dacă n-au analizat catindaţii pe post de text dramatic vreun roman al lui Camil Petrescu şi cum Iona sau Matca sunau oricum dubios, nu le-a mai rămas decât să scrie tot despre Scrisoarea lui Caragiale. Mare inspiraţie au avut absolvenţii de liceu, leneşi din fire, care au preferat să îşi sacrifice o seară la teatru, în loc să citească în cine-ştie-câte zile piesa însăşi.
  Mă întreb dacă au trecut BAC-ul şi spectatorii de ocazie ai Teatrului „Al. Davila” din Piteşti. Rezolvarea ultimului subiect de
  Citeste tot pe Revista Luceafărul
• O scrisoare pierdută, varianta scurtă de Mircea Ghiţulescu sursa: Luceafărul de dimineață
  Zoltan Schapira a redus drastic textul Scrisorii pierdute de I.L. Caragiale şi a pus în scenă la Teatrul Al. Davila din Piteşti o variantă de sinteză, scurtă şi operativă, adecvată şi insolentă a celebrei comedii în care nu mai contează comicul de limbaj („ai puţintică răbdare“, sau „Zoe, fii bărbată“) ci politica şi sexul, ceea ce înseamnă că regizorul nostru din Suedia nu a trădat mesajul lui Caragiale, pentru că exact despre asta este vorba în ilustra piesă. Pare că numai aceste două lucruri pe lume sunt neschimbătoare. În acest sens, imaginea scenică este pe cât de simplă, pe atât de semnificativă: un ceas imens proiectat în fundal care nu arată ora, ci anul. Vorba proverbului: „nu aduce anul ce aduce ceasul“ . Acest ceas fixează, nu ora, ci axul întregului spectacol. Cele mai reuşite scene nu sunt cele vorbite, ci ieşirile din ceas ale actorilor, din acel fundal aburit care marchează pentru eternitate politica şi sexul
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• Sărmanul Caragiale! de Ileana Lucaciu sursa: România Liberă
  Doi suedezi de origine romana s-au gandit sa intreprinda un experiment teatral cu piesa "O scrisoare pierduta" caruia ii aplica o metoda de lucru pompos numita "psihodesign". Rezultatul: un spectacol ce nu provoaca rasul publicului, satira piesei fiind anulata, ci doar tristete pentru modul in care a fost maltratat sarmanul Caragiale.
  Pentru "O scrisoare pierduta" opteaza astazi numeroase teatre, regizorii vrand sa-i fructifice satira politica ramasa mereu actuala. Totodata, piesa garanteaza atragerea publicului, in primul rand a tinerilor care au obligatia sa o studieze la orele de literatura romana, de la liceu. E drept ca le-ar folosi mult mai mult lecturarea piesei, decat vizionarea unor spectacole, precum cel de la Teatru "Al. Davila" din Pitesti.
  Pe o scena drapata in negru, cu patru cuburi gri drept elemente de mobilier, cu personajele prost luminate, se deruleaza timp de o ora si jumatate experimentul de "psihodesign" avand drept "cobai" piesa lui Caragiale.
  Citeste tot pe România Liberă