Estetici, stilistici, referinţe, alegorii, metafore, registre, criterii, categorii, etc. Un mare bau-bau de chestii care ar putea speria pe oricine şi care au devenit, pentru mine cel puţin, în ultimii ani, puţinele lucruri care îmi mai trec prin cap când văd teatru. Nu fiindcă asta îmi place să fac; credeţi-mă, mi-e dor să văd şi altceva decât teatru sec, savant, dicţionăresc, lipsit de viaţă şi mesaj, a cărui unică virtute e stilistica X. Sunt tot mai sătul de teatrul de reprezentare, care vorbeşte despre sine însuşi, în loc să vorbească despre lume. Ieri, însă, la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, am avut o surpriză foarte plăcută. Nu s-a întâmplat o minune, n-am văzut o capodoperă şi nu pot să zic că am rămas fără aer. Dar am văzut, în sfârşit, altceva.
Mai precis, teatru de comunicare. Şi mă uimeşte fiindcă aşa ceva se vede din ce în ce mai rar pe scenele româneşti. Şi da, recunosc că pare ciudată o
Citeste tot pe
Agenda LiterNet