Valizele cu iluzii de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
Teatrul din Turda s-a axat, se pare, pe spectacole cu un grad sporit de dificultate, þțntind performanțe ce s-ar putea sã depãșeascã uneori - dacã nu posibilitãțile interioare ale colectivului de actori - cel puþin nivelul de așteptare al publicului, mai totdeauna capricios, instabil, câtã vreme nu putem vorbi despre un public prea numeros constant în gusturi în orașele mici. Adresându-se așadar unui public încã în formare, realizãrile teatrului turdean sunt cutezanțe, îndrãzneli apreciate mai cu seamã de alogenii veniți la premiere. Ambițiile sunt mari și ele pot fi concretizate pânã acum în douã reușite relativ apropiate: Cele douã orfeline din toamnã și recenta premierã Omul cu valizele de Eugen Ionesco în regia lui Alexandru Dabija.
Posibilitãțile teatrului sunt de asemenea evidente, din moment ce renumitul regizor a dat viațã unui
spectacol mai reușit decât Pygmalion-ul de la Naționalul din Cluj. Mai rãmâne de format/ajustat
publicul. Pentru cã un spectacol Ionesco presupune un public cât de cât inițiat în literatura absurdului. Nu se poate spune cã la Turda n-au existat experimente teatrale extrem de curajoase,
avangarsdiste. Nu e cazul sã le enumerãm. Totuși, nu știu exact de ce, mi se pare cã Omul cu valizele necesitã un efort în plus la receptare. Poate și pentru faptul cã e o piesã mai puțin cunoscutã
din repertoriul ionescian. Geamantane, bagaje de diferite mãrimi, cutii deschise cu obiecte de recuzitã, valize uzate, din alte timpuri, inscripționate sau artistic mânjite conduc spectatorul din holul teatrului pânã pe scena deschisã, unde, așezat pe un scaun la masã, un muncitor în halat mãnâncã impasibil roșii cu sare. Dimensiunea unei realitãți necontrafãcute e indubitabil atinsã: el mãnâncã roșii cu sare. Poate începe șãgãlnicia propriu-zisã, iluzoria viațã a personajelor, delirul, ambiguizarea datã de reflectoare, dansul, evoluția, conflictul; într-un cuvânt: mirajul! Dar nu: el mãnâncã roșii cu sare... Dupã aceastã imagine-prag staticã, obstacol strecurat intempestiv între salã și scenã... începe vârtejul. Și acesta e de proporții... amețitoare.
Scenele se succed cu repeziciune de film mut cu turație mãritã. De aceea sunt și delimitate în
aceeași manierã, prin imagini proiectate pe un ecran, însoțite de sunete specifice. Primul bãrbat
ieșit din întunericul scenei sau din burta metropolei franceze pentru a traversa Sena pe malul celãlalt este insul abulic, inocent prin excelențã, nelipsit de valizele sale, interpretat cu o tenacitate strașnic dozatã de Cornel Rãileanu, tocmai bunã pentru a pune în valoare diferitele fețe ale naivitãții comportamentale și de structurã ale personajului. E un rol extrem de greu, complex și solicitant, chiar și numai prin faptul cã actorul e pe scenã pe toatã durata spectacolului. Spre ce se îndreaptã personajul și unde ajunge e greu de spus, deoarece el nu pare a avansa decât înspre propriile obsesii, pentru a-și lua în posesie memoria afectivã, familia, viața risipitã. Timpul este suspendat,
personajele sunt substituibile. Dacã existã un conflict, acesta este cu el însuși și cu realitãțile
pãrelnice care îl înconjoarã. Deoarece, nu-i așa, viața e vis iar visul poate deveni uneori realitate
șantajabilã. Planurile se intersecteazã halucinant, determinãrile temporale alunecã, ambiguizând
aventura interioarã a cunoașterii de sine. Orașul natal cãutat cu insistențã nu se zãrește, dar apar
tare native care-i sporesc anxietatea. Metafora timpului și a cãutãrii este extinsã admirabil de
Alexandru Dabija. Toți purtãm bagaje cu... propriile noastre iluzii, cu propriile noastre reprezentãri
despre lumea în care trãim. De aceea valize sunt peste tot. În holul teatrului, pe scenã, pe trotuare.
Plase-bagaje evidențiate în albastru prin imagini proiectate pe ecran sunt purtate de pietoni pe trotuarele din Turda, iatã o posibilã destinație, una din cele multe probabile, cãutarea propriei identitãți e generalã, absorbitã de mersul și clocotul vieții, înghițitã de zgomotul orașului. Înțelegem cã Primul bãrbat rãtãcit prin desișul vieții nu e un individ, ci Insul arhetipal stãpânit de angoasa existențialã, esențialmente ionescian, împins de demonul anxietãții și al confesiunii ce l-au locuit pe Ionesco spre a-și exhiba trãirile pe scenã. Acesta este de fapt tema centralã a teatrului sãu.
Piesele îmbracã subiecte. Din acest punct de vedere se poate spune cã Omul cu valizele e o piesã dezbrãcatã de convenția subiectului. O altã extravaganțã pe care și-a permis-o marele dramaturg.
Dacã ceea ce realizeazã Cornel Rãileanu în Primul bãrbat este receptat ca evoluție ușor linearã, în ciuda conotațiilor multiple conținute în nuanțãri temperamentale remarcabile, valențele plurale conferite personajelor de ceilalți actori (distribuiți în mai multe roluri) dau o cromaticã bogatã scenei alungând orice monotonie posibilã. Cristina Pardanschi oferã în Bunica, Polițista, Bolnava din spital, Roxane, Femeia din Chișinãu minunate exemple de transfigurare și de interpretare pentru studenții ei. Anca Dãmãcuș e la fel de convingãtoare în oricare din ipostazele încredințate de regizor (cinci la numãr). Mai ales ca Luntraș și Bolnav din spital, Sebastian Marina aduce noi dovezi ale talentului sãu recunoscut și ale seriozitãții cu care își concepe partiturile. Narcisa Pintea este egalã cu sine și face fațã cu brio solicitãrilor, mai ales în secvența din spital. Leonard Viziteu se aratã promițãtor pentru o paletã interpretativã chiar mai variatã decât aceasta. Posibilitãțile de a arãta ce poate se lãrgesc pentru Cornel Miron pe mãsurã ce îmbracã în spectacol alte haine. Surprinzãtoare și greu de recunoscut în cele trei roluri este Ariana Presan, atât e de diferitã în declamație și gesticã. Inteligența speculativã a lui Adrian Cucu bate spre comic reușind efecte spectaculoase. Gama interpreților care se învârt în jurul Primului bãrbat, împreunã cu decorul imaginat de Cristian Rusu, creeazã o veridicã atmosferã de vis în care totul este în egalã mãsurã amãgire, obsesie, aventurã, virtualitate strãpunsã de necruțãtorul sondaj psihanalitic. Acestor cerințe de luminare ale textului ionescian regia lui Alexandru Dabija adus la Turda le rãspunde nu numai cu competențã profesionalã, dar și cu gestul fast al artistului inspirat. El ne dezvãluie fascinat sensurile ascunse în meandrele visului imaginat de Eugen Ionesco.
Parada semnelor de întrebare de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
În condiţiile în care articolul 16 din Constituţia României decretează că „nimeni nu e mai presus de lege”, e cât se poate de firesc să i se ceară criticului de teatru să aibă aceleaşi unităţi de măsură atât pentru producţiile de la „centru” ori din oraşe cu veche şi susţinută activitate teatrală, cât şi pentru cele ale unor Teatre de la care vin veşti atât de puţine şi atât de rare încât eşti îndreptăţit să te întrebi dacă instituţiile de spectacole chiar mai funcţionează ori şi-au dat obştescul sfârşit şi ca într-o schiţă simpatică a lui Ion Băieşu „Ăl de Sus” a uitat să le comunice că nu mai fiinţează. Când, ca prin minune, este invitat la spectacolele unui asemenea Teatru şi dacă e o persoană „drăguţă”, cronicarul scrie că în respectivul loc uitat de lume şi de spectatori, lucrurile nu stau chiar atât de rău, că târâş-grăpiş instituţia merge, că spre a merge ea îşi schimbă semestrial directorul, dar, orişicât, „nasc şi la Moldova oameni”. În cazul de faţă, „Moldova” e Teatrul Municipal din Turda pe care nu l-am mai vizitat de vreo zece ani, dar căruia i-am văzut o producţie „cabaretistică” pe teme caragialiene, cândva, acum vreo patru sezoane, la una dintre primele ediţii ale Festivalului de teatru- imagine, transferat de la Satu Mare la Târgu Mureş. Ajuns în septembrie 2005 la respectivul Teatru şi văzând spectacolul cu piesa Omul cu valizele, după piesa lui Eugčne Ionesco, montat de Alexandru Dabija, am realizat că există pe acolo vreo doi-trei actori ce chiar se pot chema artişti, în pofida faptului că sunt venetici, în trecere sau „cumularzi”, şi că oricum nu prea au motive să stea prea mult prin respectivele locuri, aşa că declamă, mai de voie, mai de nevoie, binecunoscutele versuri „de ce-am plecat, de ce-aş mai fi rămas?”. E cazul lui Cornel Răileanu, devenit director, (între timp a şi demisionat) ori al Cristinei Pardanschi (demisionară şi ea) care, de fapt , sunt profesori la Facultatea de Teatru a Universităţii „Babeş-Bolyai” şi care, fireşte, au venit la Turda, însoţiţi de câţiva dintre foştii lor studenţi, unii cu norma de bază la Teatrul Naţional din Cluj. Cornel Răileanu l-a convins deci pe Alexandru Dabija să însceneze piesa ionesciană, numai că de aici încep problemele şi semnele de întrebare. Atât cât am putut eu, care nu sunt deloc „drăguţ”, să-mi dau seama, regizorul nu a făcut o treabă deloc de mântuială, ba din contră, a oferit o viziune clară, coerentă şi cât se poate de „ionesciană” pentru respectiva partitură ce a cunoscut premiera absolută în 1975 la Teatrul Atelier în regia lui Jean Mauclair. Am asistat la a treia ori la a patra reprezentaţie, anunţată a fi şi ultima. De ce? Simplu! Din lipsă de public. Spectatorii turdeni care, din câte mi se spune, nu se dădeau în vânt după teatru nici pe vremea legendarului Aureliu Manea, îl gustă pe Ionesco cu o plăcere similară celei cu care ar îngurgita o linguriţă de ulei de ricin. Aşa încât spectacolul nu interesează. În al doilea rând, însăşi clădirea în care funcţionează respectiva instituţie de spectacole nu se dovedeşte tocmai optimă pentru întreprinderi teatrale. E vorba despre o veche sală de cinema, reciclată cu ani în urmă, care de mult timp nu a mai suferit vreo reparaţie capitală, în care curăţenia e precară, iar vizibilitatea şi acustica lamentabile. Aşa se face că , exceptându-l pe Cornel Răileanu, în cazul celorlaltor actori mai curând am ghicit, decât am înţeles ce au rostit. Doar experienţa de spectator „profesionist” m-a ajut să trec proba bâjbâielii. În atari condiţii, te întrebi fără „vădită rea intenţie” de ce s-a mai montat un astfel de spectacol care în altă parte şi în condiţii tehnice superioare ar fi putut fi chiar unul bun, care să aducă nu doar succes de critică ori de stimă, ci chiar şi de public. Din orgoliu, dintr-un capriţ, din pamplezir? Aflu că Naţionalul clujean intenţionează să preia montarea. Ideea nu mi se pare deloc rea fiindcă ar salva de la o moarte prematură un spectacol la care e sigur că s-a muncit cât se poate de serios, dar şi pentru că, din păcate pentru el, la ora actuală Teatrul clujean nu prea are nici el cu ce se lăuda. De ce se întâmplă un atare lucru? Povestea e lungă, prea lungă, aşa că promit să o istorisesc cu altă ocazie.
