Opposites Attract de Georgiana Ene sursa: a7arta
De trei ani vad piesa si in continuare sunt fascinata de ce se intampla pe scena!
Replici ca Robert!, de cat timp ne stim noi doi, e ceva in neregula cu asta si nu stiu ce!, sau iar eu nu am nevoie de un barbat, ca are nevoie de o femeie, care n-are nevoie sa aiba cineva nevoie de ea! ma indragostesc de fiecare data de piesa si cu greu ies din ea.
De trei ani incerc sa-i dau o definitie. Definitia Opposites Attract. Si nu am reusit pana acum.
In seara asta probabil va fi ultima reprezentatie din aceasta stagiune. Va fi un spectacol superb!
Nu spun lucrul asta pentru ca sunt prietena cu actorii din distributie. Stau si imi adun gandurile – de azi si de trei ani incoace – si imi dau seama ca este genul de spectacol construit pe chimia sufletelor, ca ofera totul si mai ales perspective!
Este un laborator de sentimente! Ziceam eu mai demult ca este despre chimia sentimentelor dintre doi oameni.
Dar laborator de sentimente se potriveste si mai bine!
Citeste tot pe
a7arta
Povestea e simpla. Si e veche. Frecusuri, ciudatenii, indiferenta, atractie, seductie, parasire, dependenta, compromisuri, altercatii, o stare de bine de paravan si conventii vatuite ca sa tina de cald. Pe scurt, relatii. Opposites Attract e un contract pe termen nedefinit intre doi parteneri de "afacere": el si ea. Fiecare cu clauzele si termenii lui. Dramaturgul american Bruce Kane scrie pentru teatru, televiziune si film. In piesele sau monoloagele lui, prajitorul relatiilor in doi, in trei sau in citi se-ntimpla sa fie prin preajma este sursa de teatralitate textuala care conflictualizeaza scriitura.
Aparent relaxate, piesele contin o tensiune de background problematic, abil camuflata si tinuta sub control. Bruce Kane sapa la greu in terenul accidentat al unor relatii cu denivelari si gropi ciudate acoperite formal.
In Opposites Attract, personajele isi manipuleaza propria biografie, spun initial doar ce le avantajeaza pentru ca, ulterior, sa se decojeasca exact ca niste "cepe"
Citeste tot pe
Suplimentul de cultură
Un spectacol-colaj de texte scurte, cu personaje diferite, care se întâlnesc, se plac, se cuplează, se despart, se cuplează din nou.
O oră și ceva de experiențe banale - dar pe care unii încă nu le-au conștientizat ca atare sau sunt încă seduși, de bunăvoie sau din neștiință de cauză, de idealism -exprimate, însă, cu mult umor și inteligență.
Opposites Attract nu este un spectacol care să pună accentul pe estetică sau rafinament, ci unul de onestitate, măsură și acel umor care operează de la distanță, cu puțin cinism și doza optimă de ironie necesară pentru a depăși toate marile catastrofe din viața unui om care sunt, în fond, aproape nesemnificative. Și bine jucat, chiar dacă uneori abordarea pare în răspăr. E un răspăr asumat, pe care îl percepe și publicul ca atare.
Spectacolul amalgamează ipostaze de viață lipsite de concluzii explicite, dar care dau de gândit și exprimă „morale“ intrinseci, care se aplică în două
Citeste tot pe
Metropolis online
Povestea e simplă. Şi e veche. Frecuşuri, ciudăţenii, indiferenţă, atracţie, seducţie, părăsire, dependenţă, compromisuri, altercaţii, o stare de bine de paravan şi convenţii vătuite ca să ţină de cald. Pe scurt, relaţii. Opposites Attract e un contract pe termen nedefinit între doi parteneri de "afacere": el şi ea. Fiecare cu clauzele şi termenii lui. Dramaturgul american Bruce Kane scrie pentru teatru, televiziune şi film. În piesele sau monoloagele lui, prăjitorul relaţiilor în doi, în trei sau în cîţi se-ntîmplă să fie prin preajmă este sursa de teatralitate textuală care conflictualizează scriitura.
Aparent relaxate, piesele conţin o tensiune de background problematic, abil camuflată şi ţinută sub control. Bruce Kane sapă la greu în terenul accidentat al unor relaţii cu denivelări şi gropi ciudate acoperite formal.
În Opposites Attract, personajele îşi manipulează propria biografie, spun iniţial doar ce le avantajează
Citeste tot pe
agenda LiterNet
Fabulos debut al Teatrului Metropolis care riscă să devină cel mai cochet, frumos decorat şi efervescent teatru din Bucureşti! Cu un ritm de... cam o premieră pe săptămână, cu proiecte care se zbenguie printre toate vârstele şi genurile de creatori şi de teatru, Metropolis pare cel mai viu teatru din Capitală.
Pentru “Opposites Attract”, spectacol de Dorina Chiriac şi Florin Piersic jr., fanele trebuie prevenite că cel din urmă semnează doar regia, nu apare pe scenă. Personajele “opuse” din spectacol se atrag cam aşa:
- Avocat de succes, cu supervilă şi supermaşină. Joacă tenis cu avocatul lui Cameron Diaz. Are soţie, doi copii şi amantă de 28 de ani. Fiecare dintre ele vrea să-şi schimbe rolul. Ceea ce se şi întâmplă. Fără urmări fericite.
- Fostă soţie cu dor de copii se deschide experienţelor erotice. Noi parteneri. Potrivirea e excepţională. Doar în primele momente. Fără urmări fericite.
- Băiat pâinea lui Dumnezeu,
Citeste tot pe
Time Out
"Opposites Atract", contrariile se atrag - e în regulă. Dar ce se întâmplă apoi? E de râs sau de plâns? Şi una şi alta, spun artiştii de la Teatrul Metropolis, unde a fost montată piesa lui Bruce Kane.
O piesă asemănătoare unei bune emisiuni de divertisment, alcătuită dintr-un montaj de schiţe dramatice cu personaje în două dimensiuni, bine articulate de temă: nepotrivirile din cuplu. Şi există şi o supratemă, care leagă totul într-un spectacol: dragostea iscată de atracţie, ucisă tot de ea. Cuplurile sunt alcătuite din persoane de ambele sexe, trăindu-şi cel mai des singurătatea în doi, incapabili să comunice prin vorbe sau gesturi; nici măcar descărcarea prin sex nu funcţionează. Autoarea spectacolului, Dorina Chiriac construieşte cu aplicaţie şi inteligenţă situaţia comună, cuplurile joacă diversitatea în aceeaşi cheie, tema spectacolului se desenează cu precizie, ordonând varietatea destinelor creionate sumar. Interpretând persoane diferite, actorii joacă situaţia fără explorări inutile în biografie.
Soţia şi amanta unui avocat îndrăgostit mai curînd de automobilul său marca BMW îşi schimbă locurile, fără ca acesta să observe. E comic. Un cuplu porneşte de la convingerea că se potrivesc de minune, descoperă apoi că au preferinţe cu totul deosebite, îşi mitraliază opţiunile fără a se asculta unul pe altul, convinşi, în continuare că se potrivesc. E comic. În mai toate situaţiile clişeele însoţind reprezentarea dragostei modifică şi parazitează trăirea. Se tot vorbeşte despre dragoste şi aproape nimeni nu izbuteşte să nimerească acele cuvinte care s-o exprime cu adevărat, există un singur cuplu cu o apariţie constantă: el e îndrăgostit într-adevăr de ea, e dispus la orice sacrificiu, e gata să renunţe la propriile gusturi şi preferinţe, dar ea nu face decât să evoce experienţele traumatizante trăite cu ultima ei relaţie stabilă. La un prim nivel, îi povesteşte noii ei relaţii, un îndrăgostit necondiţionat, cât de mizerabilă a fost viaţa ei; treptat reiese cât de mult a ţinut ea la această viaţă mizerabilă, cât de tare a marcat-o şi cum nu se poate desprinde de bărbatul care a umilit-o şi pe care l-a umilit. Acest Robert din afara scenei, iubirea devoratoare, apasă cu toată greutatea mâlului conţinut în dinamica sentimentelor schiţate de celelalte cupluri. În final, bărbatul de pe scenă se sinucide şi deodată toată sporovăiala de până acum capătă sens şi direcţie. Nu mai e nimic comic.
E meritul Dorinei Chiriac de a fi condus cu haz şi inteligenţă spre acest deznodământ, nici exagerat, nici lipit. Într-un decor minimal, mereu cu faţa la public şi când vorbesc unul cu altul, actorii îi invită pe spectatori să transforme privitul pe gaura cheii în contactul cu formele de manifestare ale neputinţei. Actorii funcţionează ca membrii ai unei echipe, expun datele problemei, trecând de la implicarea în jocul cu partenerul, la zâmbetul complice adresat spectatorului, parcurg drumul îndărăt, cu graţie, fără evidentă transpiraţie. Desigur, cel mai aproape de concepţia spectacolului e Dorina Chiriac nu doar pentru că semnătura ei girează afişul, ci şi pentru că specificul talentului ei favorizează acest tip de interpretare. Toţi învaţă arta de a caracteriza sumar dar expresiv, de a funcţiona credibil pe termen scurt. E un spectacol plăcut în pofida adevărurilor amare enunţate, plăcut pentru că e pornit dintr-un zâmbet inteligent şi din dragoste pentru fiinţele acestea imperfecte care se zbat în timp ce ne amuză pe noi.
Cu reuşite de acest tip, Teatrul Metropolis e fidel misiunii asumate de directorul său, George Ivaşcu: proiecte neconvenţionale adresate unui public care învaţă să meargă la teatru şi să-l înţeleagă. La o lună şi ceva de la premieră, toate locurile din sală erau ocupate de oameni tineri, care mai fuseseră la acest teatru şi comentau spectacolele văzute. La sfârşit au aplaudat nu din complezenţă, ci pentru că păreau că au priceput că ei seamănă, din când în când, cu tăntălăii ăia de pe scenă.
