editeaza

• Caracatiţa din ciment de Mihaela Michailov sursa: Agenda LiterNet
  Oraşul e o reţea lipicioasă de link-uri: semafoare, trotuare, panouri publicitare, vitrine, maşini etc. Printre toate acestea, de multe ori ca nişte fantome pe bandă rulantă, se mişcă oameni. Îi vedem, îi simţim, îi auzim. Sau nu.
  Oraşul - a avut premiera pe 13 şi pe 14 decembrie la Teatrul ACT - e spectacolul revelaţiei unui sens, pe care doar experienţa obişnuinţei ajunge să-l facă necesar. Un tip bramburit, cu un job bun şi o familie care îi oferă tot confortul, îşi doreşte să plece de acasă un timp, deoarece simte că tot ce trăieşte e placid şi fără rost. Senzaţiile lui devin din ce în ce mai difuze, pînă cînd se atrofiază complet şi împrumută ceva din inerţia betonului. E "aurolacul" din BCA care se trezeşte dintr-odată amorţit şi încearcă să dea un nume intim, cu un sens valabil doar pentru el, lucrurilor pe care le descoperă. Numai că ele îi scapă printre degete cu aceeaşi repeziciune cu care un semafor îşi schimbă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Oras in sepia / Asfalt grunjos / Peste pe uscat / Marea din trotuar de Mihaela Michailov sursa: Romania Culturala
  In Orasul de Evgheni Griscovet, text regizat de Cristi Juncu la Teatrul ACT, protagonistul e o teava de intrebari, un canal de scurgere a nedumeririi. Angoasa lui vine din relatia schizoida cu un oras blurat. Trece haotic pe linga semne de circulatie si obiecte pe care nu le mai recunoaste. Conventia datelor stiute, usor identificabile, e sparta si neputinta lui Serghei de a semnifica orasul e aiuritoare. Personajul trebuie sa resemantizeze spatiul public sau, mai exact spus, sa se reinteleaga. Serghei e dilematicul urban care nu mai poate da un rost lucrurilor din jur: "...Nu-nteleg. Efectiv, nu mai pot sa inteleg... Cum era pe vremuri,cand intelegeam totul. Nu mai inteleg nici macar lucrurile elementare...". Tot ce vede e golit de semnificatie si continut. Serghei (bulversarea lui Vlad Zamfirescu e foarte bine incrustata in gradarea situatiilor) e ca un peste intr-un acvariu de ciment incins, ca un copil cu dizabilitati care se pierde in Mall.
  
  Scenograful Cosmin Ardeleanu concepe
  Citeste tot pe Romania Culturala
• Caracatiţa din ciment - Oraşul de Mihaela Michailov sursa: Suplim
  Oraşul e o reţea lipicioasă de link-uri: semafoare, trotuare, panouri publicitare, vitrine, maşini etc. Printre toate acestea, de multe ori ca nişte fantome pe bandă rulantă, se mişcă oameni. Îi vedem, îi simţim, îi auzim. Sau nu.
  
  Oraşul - a avut premiera pe 13 şi pe 14 decembrie 2005 la Teatrul ACT - e spectacolul revelaţiei unui sens, pe care doar experienţa obişnuinţei ajunge să-l facă necesar. Un tip bramburit, cu un job bun şi o familie care îi oferă tot confortul, îşi doreşte să plece de acasă un timp, deoarece simte că tot ce trăieşte e placid şi fără rost. Senzaţiile lui devin din ce în ce mai difuze, pînă cînd se atrofiază complet şi împrumută ceva din inerţia betonului. E "aurolacul" din BCA care se trezeşte dintr-odată amorţit şi încearcă să dea un nume intim, cu un sens valabil doar pentru el, lucrurilor pe care le descoperă. Numai că ele îi scapă printre degete cu aceeaşi repeziciune cu care un semafor îşi
  Citeste tot pe Suplim
• Cutremur de catifea - Oraşul de Cristina Rusiecki sursa: Adevarul
  Marile catastrofe ocolesc oraşul, forma civilizaţiei prin excelenţă. Zguduirile intense sunt excluse. Totul e sub control. Tratat cu înţelepciune. Lenta eroziune interioară scapă cuantificării. Şi nimic nu are contururi ferme. Căci formulările precise întârzie să apară în Oraşul de Evgheni Grishkovets, dramaturg născut în 1967, autor al textului montat de Cristi Juncu la Teatrul ACT. În bună tradiţie cehoviană, enunţurile definite se retrag în spatele impulsurilor şi reacţiilor produse de fapte mărunte: nici unul dintre pixuri nu scrie; ca întotdeauna, post-it-ul căutat s-a rătăcit printre sutele de hârtiuţe colorate din jur etc. În lumea civilizată a oraşului - lumea noastră -, nimic nu mai stă sub semnul gravităţii sau al dramatismului. Nimic din discursul scenic nu e colţuros, nu e strigat, nu cunoaşte formele revendicării. Durerile personajelor sunt de catifea, dureri tratate în formele civilităţii. Suferinţa intensă e rejectată,
  Citeste tot pe Adevarul
• Bărbatul de 30 de ani - Oraşul de Oana Stoica sursa: Suplimentul de Cultura
  Acum, eu nu ştiu dacă are 30 de ani fix. Dar cred că nici nu contează. E un rus tinerel, cu nevastă şi copil, cu un job (bun, zic unii, el parcă nu ar fi de aceeaşi părere), cu o locuinţă (nu ştim dacă e vorba despre un apartament cu dependinţe la comun din "categoria" celebrelor cutii de chibrituri) într-un oraş oarecare al Rusiei postsovietice. Face parte dintr-un middle class rusesc, carevasăzică. Şi, ca aproape orice bărbat, are şi el criza lui. E şi el un Woody Allen care, cum bine zice regizorul Cristi Juncu, nu se duce la psihiatru. Asta pentru că la noi, în răsăritul european, treaba asta nu se poartă. Pare easy? Pare comic? E şi nu e. Că pe omul nostru îl apucă la propriu un dor de ducă, nu de a se duce undeva, ci de a pleca de undeva, mai exact de acasă.
  
  "Să nu mai fiu aici", încearcă el să le explice celorlalţi criza. Aici, unde oraşul, oamenii, munca de zi cu zi (aceeaşi, interminabilă, monotonă) îl sufocă. Aici,
  Citeste tot pe Suplimentul de Cultura