Într-o gară părăsită, neştiută de nimeni, plină de camere de cauciuc (parcă cineva a sortat reziduurile şi aici s-a hotărât aducerea tuturor pneurilor vechi de pe lume), patru suflete "îşi colindă" ratarea. Meto este un dirijor care repetă himere. "Să zicem că" este sintagma care îl înflăcărează pe el, stimulându-i geniul creator. Doko este cel care plimbă ursul (metaforic vorbind, e şi cel mai fricos dintre toţi, deci plimbă ursul cât ai zice peşte), un urs pierdut pe care îl regretă în fiece clipă şi a cărui zgardă o poartă adesea pe umăr. Luko este şeful de gară care nu poate însă opri nici un tren. Autoritatea lui este anulată, iar el priveşte cu uimire cum trenurile trec sau opresc după o logică neînţeleasă: nu sunt trecute în program, nu respectă orarul, nu se ştie unde duc. Luba este singura femeie din acest grup de "prizonieri". Încercând să se încadreze în standardele masculine, ea a îmbrăţişat băutura ca pe o
Citeste tot pe
Agenda LiterNet
