Oamenii sînt naivi dacă îşi imaginează că trupurile lor sînt complet lipsite de pene. Numai că, într-o bună zi, vine la ei unul pe nume Orfeu, un poet amărît, cu triplă cetăţenie (primitivă, clasică şi greacă), şi Orfeu acesta începe să le vorbească oamenilor într-o limbă moartă de curînd într-un accident de circulaţie internaţională, şi oamenii înţeleg atunci că ei dintotdeauna au fost acoperiţi de pene, ceea ce e foarte bine. Însă, vorba unui alt poet, pe nume Naum, mult mai bine este să ai frunze, să rămîi undeva plin de frunze, cu o scîndură protectoare lipită de măduva spinării, cu o mămăligă maternă lipită de văduva spinării, e mult mai bine să ai frunze şi pene şi măşti şi o voce portocalie în interiorul căreia s-ar putea face foarte multă dragoste – totul e să ai cu cine. Orfeu avea cu cine, o avea pe Euridice. Însă, într-o bună zi, la fel de proastă ca zilele cele mai proaste din lume, vine un şarpe la
Citeste tot pe
Academia Caţavencu
