Una dintre cele mai dragi, dar şi mai repetate lecturi din vremea adolescenţei mele - şi trebuie să admit că mi s-a întîmplat să revin adesea la cartea respectivă, chiar şi după ce depăşisem de multă vreme respectiva vârstă - a fost Cişmigiu&comp, scrisă de Grigore Popescu-Băjenaru.
Fără a fi nici pe departe o capodoperă a genului beletristic, cartea a fost adesea reeditată, multă vreme într-o formă cenzurată, aici spunându-şi cuvântul, pe de o parte, pudibonderia „partinică“, specifică perioadei comuniste, pe de alta, concepţia „sănătoasă“ din arsenalul aceleeaşi ideologii, concepţia în conformitate cu care tineretului nu trebuie să i se pună la dispoziţie decât exemple pozitive. În fapt, cartea era una absolut nevinovată, între paginile ei autorul rememorând nenumăratele farse puse la cale de el şi de încă vreo doi-trei colegi la fel de şturlubatici, având drept „victime“ profesorii, dar şi colegii de suferinţă de
Citeste tot pe
Adevărul