editeaza

• 1
• 2
• 3

• Cîteva gînduri despre Pădurea spânzuraţilor de Lucian Maier sursa: Agenda LiterNet
  Pădurea spânzuraţilor este una dintre cele mai bune drame de război din literatura europeană şi, alături de Underground al lui Kusturica (fiecare în contextul apariţiei sale, mai ales), este o lucrare de artă remarcabilă în ceea ce înseamnă portretizarea conflictului de conştiinţă pe care îl deschide şi îl susţine situaţia alienantă în care persoane din acelaşi neam sînt prinse în tabere beligerante. Pentru centenarul României, dificil de găsit un text mai potrivit pentru un inventar de scenă al ţării şi un spaţiu mai potrivit (ca istorie, vizibilitate, program) decît cel al Teatrului Naţional Bucureşti pentru reprezentarea unui astfel de proiect. Cu atît mai mult cu cît, de la apariţia ecranizării romanului de către Liviu Ciulei trecuseră peste cincizeci de ani. Radu Afrim semnează adaptarea după roman, regia şi universul sonic al spectacolului.
  Nefiind un cunoscător a ceea ce se petrece în teatrul românesc, nu pot încadra
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Lumini printre umbre de Mădălina Dumitrache sursa: Bel Esprit
  Într-o lume năpădită de artificial, se mai poate găsi vreo dâră de lumină ? Probabil că da, dacă scormonești cărările bătucite ale Istoriei și te lași ghidat de spoturile reci lansate de unul dintre cei mai surprinzători realizatori, Radu Afrim. Precum o Cordelie, subtilul creator își declară dragostea în felul său, original, și își invită spectatorii să descopere – într-o altă lumină – Pădurea spânzuraților. Iconoclast asumat, Radu Afrim sparge tiparul relației cu textul de la care-a pornit prin argumentele sincere ale voinței sale de a afirma un univers personal, fără compromisuri. Artist cu o profundă vocație a transformării, a bricolajului, a metisajului estetic, a reciclării, a remixului imaginilor și cuvintelor, transformă drama psihologică & istorică într-o nouă raportare cu Istoria, într-o abordare à la Tarantino (Inglourious Basterds).
  Așadar, în An Centenar, la Teatrul Național dinBucurești, se montează o
  Citeste tot pe Bel Esprit
• Cîte ceva despre o Pădure a spînzuraților de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  La Teatrul Național București (TNB), Pădurea spînzuraților, dramatizare după romanul lui Liviu Rebreanu despre contorsiunile conștiinței unui ofițer român din Armata austro-ungară în situația de a lupta împotriva românilor în Primul Război Mon­dial, e de departe cel mai mare și ambițios proiect al lui Radu Afrim, iar de la premiera lui, la mijloc de decembrie, s-au scris cuvinte mari despre spectacol: genial, patriotic, cea mai bună realizare românească în an Centenar.
  Cuvinte atît de mari încît riscă să îngroape în omagial și encomiasme o producție care ar trebui, în schimb, să îndemne la meditație, printre altele, asupra a ceea ce aduce ea diferit, pe scenele noastre – fiindcă teatrul e întotdeauna mai mult decît spectaculosul iluziei pe care o construiește. Iar această meditație e ceea ce ne aduce, pe unii dintre noi, în sala de spectacol și motivul pentru care arta milenară a teatrului încă are sens în lumea noastră.
  Paradoxal,
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Nimic nou pe frontul de Est de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Devenit deja hit-ul teatral al anului trecut, spectacolul lui Radu Afrim, Pădurea spînzuraţilor, începe acolo unde se termină Cehov, la tăierea „livezii de vişini“ şi răsturnarea lumii. Cioturile de copaci de la începutul spectacolului sînt completate de trunchiuri care vor atîrna, mai tîrziu, din cer – plantă, animal şi om sînt spînzuraţi nediscriminatoriu într-o lume care şi-a conservat cruzimea de-a lungul unui secol. Pădurea spînzuraţilor este o conectare hipercalofilă între trecut şi prezent, cu mai multe straturi de reflecţii, între care dezbaterea despre patriotism, naţionalism şi şovinism pare a fi cea mai importantă pentru că, pe de o parte, iese din discursul local autoglorificator cu privire la război şi, pe de altă parte, este o temă care însoţeşte astăzi recurenţa populismului şi a fascismului. Povestea lui Apostol Bologa, cu miezul ei de adevăr (este inspirată de fratele lui Liviu Rebreanu, Emil, ofiţer în armata
  Citeste tot pe Dilema veche
• Încotro mergem? de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  Pădurea spânzuraţilor, în regia lui Radu Afrim, de la TNB, nu numai că aduce textul lui Liviu Rebreanu în actualitate şi nu numai că face uz de cele mai noi mijloace estetice ale teatrului contemporan, dar face legătura cu situaţia politică din România, cu cea europeană în întregul ei, poate chiar mondială, adresând o întrebare valabilă pentru toată lumea astăzi: ”Unde/Încotro mergem?”.
  Întrebarea retorică este susţinută la nivel vizual de flash-urile derulate cu repeziciune în final, imagini semnificative pentru secolul dilematic în care trăim. Imaginile mai sunt elocvente pentru lumea divizată în tabere din care facem parte şi căreia totodată i ne împotrivim, aspirând la unitate şi armonie. Câteva fragmente inserate în mod neaşteptat chiar în timpul spectacolului, ca un comentariu la o replică a lui Apostol Bologa (Alexandru Potocean) redau imagini de la protestul din 10 august 2018, când fratele a ridicat încă o dată mâna asupra
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Despre răutate şi ură la români de Dana Țabrea sursa: Ziarul de Iași
  Un regizor atipic ca Radu Afrim nu putea sa vină decât cu o propunere nonconformistă în cazul unei premie­re dedicate Centenarului. Invit ieşenii să (re)viziteze Teatrul Naţional din Bucureşti pentru un spectacol la Sala Mare pe care nu ar trebui să-l asocieze atât cu trecutul, cât cu prezentul pe care îl trăim. Un spectacol care şi-a depăşit cu mult mizele, în sensul că a devenit un reper pentru educarea tinerei generaţii în sensul unei corecte interpretări a istoriei.
  Pădurea spânzuraţilor de la TNB (scenariul şi regia: Radu Afrim) adresează cea mai imperioasă problemă a filosofiei istoriei – puterea politică îşi spune cuvântul cu privire la (re)crearea trecutului istoric relativ la o anumită epocă. Nu numai că nu există fapt istoric obiectiv, dar trecutul aşa cum îl înregistrează manualele şi cărţile de istorie este deformat de perspectiva ideolo­gică a momentului istoric din prisma căreia se produce interpretarea istorică.
  Citeste tot pe Ziarul de Iași
• Întrebări la scenă deschisă de #centenar de Alexandra Pascu sursa: Scena.ro
  Pe ecranul din spatele decorului apare titlul spectacolului care subliniază întâi două cuvinte cheie, teme ale spectacolului – ura, răutatea. Din semiîntuneric se aud primele sunete ale doinei cântată de Teodora Purja, venită din alte timpuri, care ne activează toți neuronii adormiți într-o dimineață de sâmbătă și ne face atenți, încât nimeni nu mai respiră. În dreapta și stânga interpretei, tăietori de lemne la bustul gol, cu fierăstrăul în mână. Și începe.
  Ura din pădurea spânzuraților de acum 100 de ani stă în fața urii din 2018. Spectacolul pune evenimentele din timpul Primului Război Mondial în fața istoriei mai recente și răspunde la întrebări de acum 100 de ani cu imagini de acum câteva luni. La întrebarea cum poate un om să lupte împotriva semenilor lui, răspunsul vine în imagini de la proteste, de la conflicte recente, imagini ale actelor de cruzime din zilele noastre. Acum, la fel ca acum 100 de ani, știm să urâm și
  Citeste tot pe Scena.ro
• Când soldaţii se transformă în câini în „Pădurea spânzuraţilor” de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Patriotismul a stat frumos la butonieră la ceas de sărbătoare. Mulţi l-au purtat la rever în timp ce înşirau cuvinte citite de pe foi scrise de alţii de la înălţimea unor podiumuri drapate în tricolor. Să fii patriot e cool în continuare. Mai cu moderaţie, mai fără patos, mai cu o largă apreciere şi deschidere pentru toate popoarele lumii, dar, în principiu, patriotismul nu s-a demonetizat de tot şi l-am afişat cu toţii cum ne-am priceput mai bine. Iar unii ne-am priceput cum nu se poate mai gălăgios, kitschos, fanfaronard, ostentativ şi de prost-gust; îmbâcsită, demonstrativă şi gargarisită, dragostea de neam şi patrie a răsunat din multe microfoane în cheie falsă şi lipsită de conţinut. Banii s-au cheltuit, oamenii de bună credinţă au aplaudat, dar produsele artistice, de cele mai multe ori, cu tot avântul patriotic, nu au fost altceva decât şuşe sinistre din punct de vedere artistic.
  La final de Centenar, la Teatrul Naţional
  Citeste tot pe Yorick
• Multe intenții confuz ambalate de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Romanul “Pădurea spânzuraților” de Liviu Rebreanu, valoare a prozei noastre, devine pretext al scenariului compus de Radu Afrim, cu intenția confruntării trecutului cu prezentul. Spectacolul deține titlul “Pădurea spânzuraților” DUPĂ Liviu Rebranu, legătura cu romanul fiind doar, o relatare stângace a acțiunii. Scenariul cuprinde o înșiruire de monologuri, legate confuz prin câteva dialoguri între personajele centrale, cu mai multe intenții tematice; se încearcă de la început, a pune în fața tinerei generații de astăzi, jertfele unui război, apoi se încearcă aplicarea unei analize cu tentă psihologică a luptei interioare a celor implicați în război, de diferite națonalități, cu propia conștiință. Alte intenții evidente din scenariu mai sunt rolul credinței în Dumnezeu și valoarea iubirii în cuplu. Intențiile scenariului au drept pretext pe eroul romanului, Apostol Bologa, ofițer român în armata austro-ungară în timpul Primului
  Citeste tot pe Spectator
• Țara defrișărilor ilegale de codru și de conștiințe: Pădurea Spânzuraților lui Radu Afrim de Luciana Antofi sursa: https://lucianantofi.wordpress.com
  Răvășitor.
  Așa arată pădurea spânzuraților lui Radu Afrim.
  Trecutul la taifas cu prezentul sau cum anume se rescrie un centenar. Un spectacol despre România Mare, o societate cu răspunderi atât de limitate că riscă să nu ajungă până la generația următoare. O lecție despre datoria pe care o avem cu toții în primul rând față de noi înșine, dar și față de copiii noștri. Față de țara noastră, o pădure mică și tânără de copaci rari și aliniați, ce par că nu pot prinde rădăcini și atinge maturitatea, cu trunchiurile spânzurate și crengile tăiate, bălăngănindu-se în sunet de clopot. Pentru că intră mereu în planul de defrișări. Legal sau ilegal.
  Un spectacol despre iubire. Despre iubirea de sine. Și de neam, fără ură față de alte neamuri. Despre românii care se încăpățânează să nu întoarcă fața României. Și nici de la Dumnezeu, lăsându-se în mâna unei biserici care poate cultiva ura propăvăduind iubirea.
  Citeste tot pe https://lucianantofi.wordpress.com
• “Pădurea spânzuraţilor” într-o regie modernă, semnată Radu Afrim de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  Spectacolul lui Radu Afrim după Pădurea spânzuraților a lui Liviu Rebreanu, descoperă uriașa poezie a unui text puternic și modern și își propune să se adreseze în primul rând tinerilor de azi. Reinterpretând în stil propriu o operă majoră a literaturii române, regizorul o transpune în universul său imaginativ, atât de specific, îi descoperă sensuri noi, pornind de la premiza că romanul lui Rebreanu nu este un roman de război, ci unul psihologic.
  „Nu vreau să pun în scenă cartea lui Rebreanu, vreau să chestionez puțin ce s-a întâmplat cu noi în suta asta de ani și unde suntem… S-ar putea să fie ambițios, riscant, kitschos, greșit, dar aș vrea să pun față în față soldații aceia care au luptat pentru ceva atunci, deși mulți nu știau pentru ce luptă, cu niște tineri din zilele noastre, cu niște dialoguri și întrebări: «Ce ați făcut în 100 de ani, cine eram noi la vârsta voastră, ce am făcut…»”, a explicat într-o
  Citeste tot pe Cotidianul
• Pădurea Gorgonelor. Coşmarul fără sfârşit... de Bogdan Burileanu sursa: Agenda LiterNet
  La TNB, Pădurea... lui Afrim este ca surâsul Gorgonelor: te împietreşte. Ce provocare putea fi mai periculoasă, pentru un autor, decât aceea de a veni cu o transpunere scenică a celui mai copleşitor şi dens roman al lui Rebreanu? Şi nu doar atât: o capodoperă literară plasată, în literatura universală, cu nimic mai prejos de Nimic nou pe frontul de Vest (E.M. Remarque) şi Călătorie la capătul nopţii (L.-F. Céline). Asta după ce, cu mai bine de jumătate de secol în urmă, Liviu Ciulei îl ecranizase într-o versiune atât de tulburătoare, încât juriul Festivalului de la Cannes 1965 îl înnobilase, fără ezitări, cu Premiul pentru Regie.
  Mărturisesc că am mers la spectacolul de pe scena Naţionalului cu destule temeri. Văzusem tot la TNB, în 2013, un Năpasta bine închegat, pe alocuri incitant (spectacol care s-a jucat cam un an); dar şi o prea ambiţioasă tentativă - în raport cu ideile şi mijloacele de exprimare - de a da viaţă unui text
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cel mai iubit dintre afrimieniCel mai iubit dintre afrimieni de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  În săptămâna de dinaintea premierei, pe pagina web a Pădurii spânzuraţilor de pe site-ul TNB, în dreptul lui Marius Manole apăreau două puncte şi atât. Două puncte dispuse vertical, unul deasupra celuilalt. Semn că numele rolului nu era încă stabilit de regizorul-scenarist Radu Afrim. Sau că rolul lui Manole nu avea nume.
  Între timp, rolul a căpătat un nume: Conştiinţa. Doar că e un nume incomplet. Mai mult decât conştiinţa-înger lui Apostol Bologa, Manole e duhul care străbate secolul pentru a spune povestea. Mix de Horatio (din oricare Hamlet) şi personajul-narator jucat de Florin Piersic Jr. într-un Patul lui Procust legendar, montat de Cătălina Buzoianu la Bulandra în 1995.
  Manole e maestrul de ceremonii care deschide balul. Cel care aşteaptă, seară de seară, în faţa unui bar pe nume Hanged, mărturisirile celor pentru care prea mult alcool semnează o condamnare la adevăr. Cel care face trecerea de la prezentul pe bază de distracţie,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Când soldaţii se transformă în câini în „Pădurea spânzuraţilor” de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Patriotismul a stat frumos la butonieră la ceas de sărbătoare. Mulţi l-au purtat la rever în timp ce înşirau cuvinte citite de pe foi scrise de alţii de la înălţimea unor podiumuri drapate în tricolor. Să fii patriot e cool în continuare. Mai cu moderaţie, mai fără patos, mai cu o largă apreciere şi deschidere pentru toate popoarele lumii, dar, în principiu, patriotismul nu s-a demonetizat de tot şi l-am afişat cu toţii cum ne-am priceput mai bine. Iar unii ne-am priceput cum nu se poate mai gălăgios, kitschos, fanfaronard, ostentativ şi de prost-gust; îmbâcsită, demonstrativă şi gargarisită, dragostea de neam şi patrie a răsunat din multe microfoane în cheie falsă şi lipsită de conţinut. Banii s-au cheltuit, oamenii de bună credinţă au aplaudat, dar produsele artistice, de cele mai multe ori, cu tot avântul patriotic, nu au fost altceva decât şuşe sinistre din punct de vedere artistic.
  La final de Centenar, la Teatrul Naţional
  Citeste tot pe Yorick