După câteva minute de aşteptare în foaier, suntem invitaţi să intrăm în sala de spectacole a Teatrului German de Stat din Timişoara. Lipsesc obişnuitele fotolii, locul lor fiind luat, în rândul întâi, de altele, stil, nu din cale afară de noi, nici foarte luxoase, sau de canapele.
Între ele măsuţe, acele guéridons, cum le spun francezii, pe care se află vrafuri de ziare vechi, prăfuite, sau vrafuri de cărţi. În spate, bănci destinate celorlaltor spectatori. În centru, un podium de lemn gol. Valize în devălmăşie, un aparat de radio vechi. O maşină de scris, din aceea clasică, neagră, uitată şi care, la un moment dat, va sugera un pian. Există chiar şi un pian de-adevăratelea tot la fel cum există şi o măsuţă de machiaj în faţa căreia se va aşeza, mai târziu, într-un anume moment al spectacolului, Trigorin. Configuraţia spaţiului Aşteptând începerea reprezentaţiei, îmi vin în minte cele scrise despre configuraţia sălii de
Citeste tot pe
Adevărul