Căruța cu surprize de Adrian Țion sursa: Revista Tribuna
S-au dus anii aceia când teatrele aveau obligația sã deschidã stagiunea cu o piesã româneascã. Bine cã s-au dus. Ordinul venea „de sus” și trebuia respectat. Dar azi n-ar strica sã ne întrebãm dacã n-ar fi bine sã reintroducem obiceiul, de data asta nu conformându-ne unui ordin venit „de sus”, ci servind un interes cultural național pornit din conștiința fiecãrui manager teatral. Deocamdatã, în atmosfera laxã pânã la delãsare, instalatã în unele instituții subvenționate de stat, fiecare teatru începe stagiunea cum vrea sau cum poate, pornindu-și agale cãruța cu „surprize” repertoriale înțepenitã în planuri îndrãznețe la sfârșit de stagiune care devin irealizabile toamna sau mai târziu. Astfel, cãruța cu decoruri și costume, perceputã ca simbol al comedianților de pretutindeni, își începe drumul cu opintiri stânjenitoare pentru multe colective. Nu așa stau lucrurile la Teatrul Național din Cluj. Dimpotrivã. Aici s-a pus în mișcare în aceastã toamnã un adevãrat convoi de surprize reale: un colocviu național de criticã teatralã și nu mai puțin de trei premiere în douã zile (25 și 26 septembrie) bãtându-se astfel recordul în materie de relansare a activitãții. Toate manifestãrile au stat sub semnul incitant al descoperirii și redescoperirii valențelor cuprinse în actul teatral autentic. Participanții la colocviu au avut ocazia sã dezbatã, polemic și cu probitate profesionalã, temele propuse și sã se convingã, dacã mai era cazul, de posibilitãțile colectivului clujean de a se menține în avangarda mișcãrii teatrale naționale. Pentru argumentarea afirmației voi da numai trei nume de pe afiș, afirmate ca atare în ultimul timp, nume corespunzãtoare celor trei premiere: Radu Afrim (semnatarul regiei la Mansardã la Paris cu vedere spre moarte de Matei Vișniec), Vava Ștefãnescu (autoarea poemului coregrafic Solo online) și Mona Chirilã (realizatoarea, alãturi de Miriam Cuibus, a spectacolului Pescãrușul).
Nume prestigioase deja, în vogã, ale scenei clujene
.................................................................................................................................................
Cãruța cu surprize a adus la Cluj și un Pescãruș atipic. Acoperirea acestei afirmații are în vedere nu neapãrat vechile montãri, fastuos realiste și clasicizante în manierism cehovian, ci și puneri în scenã mai recente ale celebrei piese. Textul cehovian se bucurã de o longevitate de invidiat, aș zice suspectã, pe scenele noastre. S-a jucat în varã la Casandra și anul trecut la Târgoviște, iar Marius Olteanu a dat un Pescãruș de bun-simț artistic la teatrul din Turda în 1997. Interesul pentru aceastã piesã se explicã prin cel puțin douã aspecte: trama propriu-zisã cu accent pe puternica individualizare a caracterelor și deschiderea spre noua sensibilitate teatralã la care Cehov a fost receptiv. Dificultatea de cãpãtâi pentru regizorul tentat de montare este sã menținã un echilibru cât de cât pertinent între cele douã laturi complementare ale textului. Partea atracțioasã pentru Mona Chirilã și Miriam Cuibus pare sã fi fost oportunitatea de a reliefa sensibilitatea ultragiatã a generației tinere de artiști de la începutul secolului XX, al cãrei reprezentant devine în piesã Konstantin
Gavrilovici Treplev. Cele douã regizoare ale spectacolului clujean au supralicitat nerealist latentul
conflict dintre generații (Trigorin, scriitorul cu faimã adulat – Treplev, novicele marginalizat), în
detrimentul definirii caracterologice a personajelor și a sublinierii idilei dintre Nina și Trigorin.
În demersul lui, cuplul regizoral feminin a eliminat bunã parte din personajele masculine (Sorin,
fratele Arkadinei, administratorul Șamraev, învãțãtorul Semion și pe argatul Iakov) considerate
„de prisos” în consumarea dramei, deși rolul lor - cu excepția argatului - nu era decorativ. De
la suprimarea unor replici de o poezie specific cehovianã, precum replica Mașei de la început
„Port doliul vieþii mele” și pânã la renunțarea în întregime la niște scene-cheie cum e aceea dintre
Nina și Trigorin, din care înțelegem fiorul dragostei de care sunt pãtrunși cei doi, cu medalionul dãruit și rândul indicat din propria lui carte „Dacã vreodatã vei avea nevoie de viața mea, vino și ia-o” e un pas mic pentru regie, mare, uriaș pentru spectator. Dar un pas înapoi. Un pas care trage spectacolul afarã din atmosfera cehovianã.
Se pare cã autoarele mizeazã prea mult pe spectatorul citit, instruit, eventual teatrolog cu doctorat, plictisit de cât Cehov a mâncat într-o carierã și care nu poate decât sã savureze eșafodajul de sugestii inteligent și superrafinat servite. Doar el trebuie sã înțeleagã – ce dracu! – legãtura dintre rochia neagrã a Mașei și replica lipsã, trãirile neexteriorizate ale Ninei și ale lui Trigorin ca-ntr-o lecturã pentru avansați. Îmi cer scuze cã n-am avansat atât în Cehov încât sã aplaud lipsa duioșiei cehoviene despre care John B. Priestley spunea cã este un element esențial în teatrul sãu. Aceastã duioșie este repede înlocuitã cu tot felul de artefacte nãstrușnice dintre care meritã menționatã scena în care Arkadina, metresa lui Trigorin, înarmatã cu un borcan cu clei, o pensulã latã și cartea iubitului ei Trigorin Zile și nopți, se apucã sã lipeascã, într-un elan rãzbunãtor, file din ea pe scena tinerilor artiști unde a evoluat Kostea, fiul ei. Așa, ca sã se știe! Ce se poate înțelege din acest gest pripit? Eventual cã ambițiile artistice sunt pe primul plan. Dar asta, cu multã bunãvoințã. Și încã ceva. De ce trebuia sã ni se sugereze cã aceeași Arkadina e și lesbianã? În conturarea profilurilor eroilor piesei se ajunge de multe ori la tușa îngroșatã a caricaturii, precum în cazul semnalat. De ce?
Poate cã îndrãzneala autoarelor spectacolului a fost prea avântatã. În direcția acestei cutezanțe,
Kostea interpretat de Cãtãlin Codreanu este personajul cel mai corect reliefat ºi motivat psihologic.
În jocul actorului simți zbuciumul unui revoltat. Dragoș Pop în Trigorin pune în evidențã o singurã dimensiune a personajului: infatuarea. Despre pasiunea lui secretã nu aflãm nimic decât într-o scenã neconvingãtoare în care îi cere partenerei de viațã permisiunea de a încerca sã se salveze din lâncezealã cu aceastã iubire proaspãtã pentru Nina. Cuplul Trigorin - Arkadina e conceput ca revers comic la perechea idealã, tragicã, neîmplinitã Nina – Kostea. Chiar și așa, Dragoș Pop apare prea tânãr și lipsit de prestanța unui scriitor renumit. Arkadina întruchipatã de Miriam Cuibus e o femeie bizarã, nu doar mondenã și libertinã, ci chiar înclinatã spre hedonism, decãzutã pânã și din drepturile de amantã pãtima șã a lui Trigorin. Actrița care ne-a încântat cu roluri memorabile nu reușește sã ne convingã cu aceastã coloraturã stridentã, artificial adãugatã personajului. Eva Crișan ar fi putut acoperi strãlucit latura temperamentalã a Ninei dacã s-ar fi insistat suficient în aceastã direcție. Elena
Ivanca în Polina Andreevna și Ramona Dumitrean în Mașa (fãrã învãțãtorul ei mediocru) sunt prezențe ce sporesc impresia de destine debusolate, aruncate în vârtejul vieții provinciale, fãrã speranța cã-și vor gãsi vreodatã alinarea sufleteascã sau împlinirea. Aceastã viziune extinsã asupra celorlalte personaje ale piesei reprezintã un bun câștigat în valorizarea sensurilor textului. Decorul imaginat de T.Th. Ciupe, cu scena micã așezatã pe malul lacului, central, în fața spectatorilor, atrage atenția asupra nucleului conflictual instaurat de aceasta printre aspiranții la glorie artisticã. Scena aceasta e ca un ghimpe înfipt în corpul peisajului. Trãirile, sentimentele eroilor sunt expediate pe la colțuri sau chiar în culise. Costumele lui Cristian Rusu nu sunt în dulcele stil clasic și ajung adesea stropite sau murdãrite ca efect al unei nervozitãți accentuate a personajelor în perfect acord cu radiografierea noii sensibilitãți. Ovidiu Crișan în rolul medicului Dorn, retras abil în colțul observatorului impersonal, subliniazã, de fapt, conclusiv: „Ce nervoși sunteți cu toții!” Chiar așa! Aceastã nervozitate este nu numai surprinsã magistral, dar parcã se insinueazã peste tot umbrind pãrțile luminoase, duioase ale unui discurs teatral puternic personalizat.
Autoarele spectacolului clujean au intrat cu multã imaginație și creativitate în textul lui Cehov, uitând, pesemne, cã trebuie sã te apropii cu sufletul mai întâi de personajele Pescãrușului, pentru cã... dacã dragoste nu e, nimic nu e. Și acest lucru se simte.
