Din cale afară de enigmatică Pescăruşul, prima piesă cu adevărat cehoviană sau cel puţin socotită a fi astfel de exegeţi, din creaţia lui Anton Pavlovici.
Nu doar că, aşa după cum au spus-o şi alţi comentatori şi cum am repetat-o şi eu adesea în cronici, nu vom şti niciodată cum se va sfârşi piesa lui Treplev. Ci, pe măsură ce exegeza scenică a scrierii evoluează, ne e din ce în ce mai greu să spunem unde, în care personaj anume, se concentrează preponderent vocea autorului. Cine este alter-ego- ul lui. Din ce în ce mai puţine montări îl acreditează în această condiţie pe Treplev, entuziastul „formelor noi”. Cu atât mai puţin cu cât, în ultima parte a piesei, Treplev, aflat în continuare în relaţie antagonică cu Trigorin, ajunge –culmea!- să afirme, precum acesta, că diferenţa dintre vechi şi nou e, la urma urmei, una fără importanţă. Sigur, am putea crede, şi nu fără temei, că „dublul lui Cehov” din Pescăruşul ar
Citeste tot pe
Adevărul