editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4

• Songurile lui Afrim de Cristina Rusiecki sursa: Adevărul
  Acum ceva vreme Gabriela Lupu povestea că organizează o conferinţă în festivalul "Viaţa e frumoasă". Subiectul? Songurile din spectacolele lui Afrim.
  Oricât de sprinţară ar fi Gabriela Lupu şi oricât de simpatic modul ei de abordare, drept să spun, nu o invidiam deloc. Mi-am scremut eu mintea aşa, între două propoziţii, gândindu-mă cam ce concepte aş putea enunţa dacă aş fi în locul ei. Nu-mi venea nici o idee. Ce să spui despre songuri? Faci o clasificare? Încerci o descriere? Plicticoasă, evident. Nu: te foieşti pe scaun, zâmbeşti încântat, te bucuri, aplauzi... şi cam asta este toată aprecierea critică. Nu-mi închipuiam că vor veni nişte lectori care să vorbească doct despre armonie, acord şi alte lucruri tehnice. Şi nu mică mi-a fost mirarea când conferinţa s-a transformat în cel mai normal şi adecvat fel de a răspunde la subiect: o suită de songuri din „Afrim”.
  Vlaicu Golcea tronează pe scenă în faţa laptopului
  Godot
  Citeste tot pe Adevărul
• Bizarerii, normalităţi, fragilităţi de Daniela Magiaru sursa: Revista Orizont - pg.25
  Imaginea de ansamblu a spectacolului Piața Roosevelt se compune din bucăți de existență petrecute fie în abisalul ființei, fie în normalitatea rutinei. Tor ceea ce se înt.mplă în Piața Roosevelt trebuie pus, automat, sub semnul hazardului. Câte personaje, atâtea povești. C.te povești, atâtea existențe la marginea înăbușirii. Galeria multicoloră a Pieței îi cuprinde pe preacinstita Aurora (Ion Rizea), un travestit cu o lungă istorie de nefericiri și o viață trăită la modul picaresc; un polițist (Romeo Ioan) care își pierde fiul (Marius Lupoianu) și e incapabil să ridice un deget pentru a-l găsi; o cusătoreasă (Irene Flamann Catalina), soția polițistului, care rămâne blocată în povestea rochiei de mireasă pe care și-a cusut-o singură; Concha (Andrea Tokai), o secretară care trăiește în virtutea inerției, cu o boală ascunsă p.nă c.nd lucrurile devin iremediabile. Mai locuiesc în Piață: Omul cu sacoșele, un schizofrenic (Cristian
  Citeste tot pe Revista Orizont - pg.25
• În direct din Piața Roosvelt de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  Locul. Locul în care a luat naștere producția - Timișoara. Locul din care trimit acest text care încheie Jurnalul de selecționer al ediției 2009 a Festivalului Național de Teatru - New York. Să trăiești o vreme la New York e ca și cum ai trăi în Piața Roosvelt: ai mereu sub ochi o lume colorată și nebună, atât de caldă și de umană încât te simți imediat contopit în ea, înfiat, cooptat, luat sub aripă. Privită din Piața Roosvelt lumea nu mai pare la fel, ci ca o baie caldă, amestec de dragoste și moarte. Detalii mai jos, dacă vi se pare prea criptic.
  Călătoria. Călătoria făcută ca să văd spectacolul nu mi-o mai amintesc, e prea mult de atunci și nu vreau să vă mint încercând să "compun" o sumă de senzații. Mai bine vorbesc de senzații mai recente, despre cât de diferit se văd lucrurile când pui o distanță mai mare între tine și ele. De pildă, apropo de călătorit, devine evidentă, privită de la distanță, legătura
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• manhã de carnaval de Cătălina Miciu sursa: Ginger Group
  Ce carnaval imaginat de Afrim şi Iuliana Vîlsan în Piaţa Roosevelt! Al curvelor, travestiţilor, traficanţilor de droguri, al oamenilor nefericiţi şi singuri. Cred că textul lui Dea Loher n-a fost nicicând mai viu, ca sâmbătă seară pe scena Operetei.
  O piaţă care colcăie de viaţă. Şi moarte. Fără intenţie de rimă, ăsta e locul în care destinele curvelor se întâlnesc cu cele ale femeilor cinstite, unde moştenitorii de fabrici de armament se îndrăgostesc de crainice, pardon, crăiese, de bingo, şi unde viaţa se transformă în moarte cât ai zice peşte. Peşte!
  Miroase a portocale, probabil cei din primul rând simt odoruri înţepătoare, crăciuneşti. Mirador are stomacul ciuruit de acidul portocaliu, miedor,miradoare, şi doare. Mundo se pierde într-un păienjeniş à la Almodóvar, continuă să cureţe coji de portocale, pe care apoi le scuipă peste tot, băloase, albe, mestecate. Şi trupul lui viu, dezbrăcat, pare sculptat în marmura lui
  Citeste tot pe Ginger Group
• Afrimisme: despre clasici şi Almodóvar de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Afrim e un adjectiv. A nu se lua în nume de rău, în general sînt puţini, foarte puţini acei artişti al căror nume ajunge să fie folosit atributiv şi descriptiv, şi nici prezentul, nici istoria nu sînt neapărat drepte: Fellini a devenit adjectiv, Godard, nu.
  În teatrul românesc, cred că, recent, doar Mihai Măniuţiu a mai dat naştere la adjective (şi substantive, deopotrivă). A fi un astfel de adjectiv se traduce prin capacitatea artistului de a crea universuri recognoscibile, prin identificarea lui cu anume practici scenice, preferinţa pentru anume teme şi recurenţa unor motive (arhipomenitele mirese măniuţiene, personajul-raisonneur „prostul satului“ afrimian). Vorbesc deci despre artişti care impun un stil personal, marcat şi recurent, pe care-l recunoşti în orice spectacol şi care serveşte drept comparaţie (nedreaptă, se prea poate) în „încasarea“ multor sau oricăror altor abordări ale subiectelor pe care şi le-au „adjudecat“.
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Piața Roosevelt“, un „roman“ care rezistă și la a treia „citire“ de Gabriela Lupu sursa: Art Act Magazine
  Într-un top pe care îl recunosc ca fiind subiectiv, „Piața Roosevelt“ reprezintă pentru mine „cel mai bun Afrim ever“. Bineînțeles că oricine mă poate contrazice și poate pune pe primul loc orice alt spectacol realizat de acest veritabil „djinn“ al teatrului. (Djinn e duhul acela vrăjitor din "O mie și una de nopți“ care populează și fermecă vietăți și lucruri deoportivă). Nu e nici o supărare. Nu suntem aici ca să ne batem în „afrimi“. De fapt, partea frumoasă a lucurilor constă tocmai în faptul că fiecare spectator cât de cât fidel își poate face un top personal și, cu cât sunt mai multe topuri cuprinzând titluri cât mai diferite, cu atât e mai limpede faptul că spectacolele lui Radu Afrim sunt, în fond, unele de...top. Revenind la „Piața Roosevelt“, după cum se știe, spectacolul Teatrului Național din Timișoara, a putut fi văzut de curând și la București, în cadrul Festivalului Internațional al Artelor
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Afrim în maniera lui Afrim de Ana-Maria Nistor sursa: Luceafărul de dimineață
  Îmi plăcea Radu Afrim. Am în minte cel puţin trei spectacole pe care le-aş revedea. Îmi plăcea chiar şi atunci când o lua razna pentru că avea umor şi îl vedeam căutând o direcţie, deloc superficială, în ciuda elementului şocant de care se folosea pentru a stăpâni peste piaţa gusturilor indecise. Îmi plăcea pentru că se adresa tinerilor, programatic, tuturor celor care vin cu o cultură cinematografică, fotografică, internaută diferită de cea a părinţilor. Îmi plăcea Radu Afrim pentru că, pe acolo pe unde trecea, cu bune şi rele, fie teatru bucureştean ori din provincie, instituia o divizie puternică de actori susţinători şi de spectatori fani.
  Acum îmi displace că folosesc imperfectul care aşază lucrurile într-un timp al poveştii. N-am ce face, o dată ce şocatul a devenit regulă, avangarda s-a uzat, iar stilul e manieră. A fi prolific e minunat, dar se pare că şi în cazul lui Afrim fenomenul prezintă reacţii adverse.
  Citeste tot pe Luceafărul de dimineață
• „Aşa sunt eu“ de Mircea Morariu sursa: Teatrul azi
  1. În urmă cu câţiva ani, mai exact în 2005, atunci când a înscenat la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila un bun spectacol cu Adam Geist de Dea Loher, regizorul Radu Afrim scria în caietul de sală al montării în cauză un text cu valoare programatică. Era vorba acolo nu doar despre decizia directorului de scenă de a se apleca exclusiv asupra unor partituri din literatura dramatică de azi, nu numai despre hotărârea de a-şi asuma şi manageriza, până la ultimele consecinţe, artistice, fireşte, propria libertate interioară şi de creaţie, ci şi despre ceea ce el numea atunci libertatea „însoţirii” cu cei ce gândesc asemenea lui şi pentru care este extrem de importantă şi de preţioasă libertatea de a explora artisticeşte nestingheriţi lucrurile considerate tabu. În cea mai bună parte, Afrim şi-a respectat promisiunile. Din acel moment a lucrat mult, cel mai adesea cu rezultate mai mult decât notabile, a făcut-o în teatre pe care le-a
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Încă o piesă a Deei Loher în montarea lui Radu Afrim de Marius Onica sursa: Art Act Magazine
  Şi încă o dată Timişoara. Săptămâna trecută am asistat la decernarea premiului Europa din partea KulturForum Germania pentru spectacolul Boala familiei M, în regia lui Radu Afrim, la Timişoara, în acest sfârşit de săptămână, mai precis pe 9 mai, poate nu întâmplător de Ziua Europei, ne-am întălnit cu o nouă aventură scenică condusă de aceeaşi baghetă inspirată a directorului de scenă amintit. Şi consider că, întămplare fiind, e una fericită în care un dramaturg german îşi dă mâna cu un regizor român , aducându-ne prin actorii -mesageri o lume de departe, din Brazilia, exotică şi în acelaşi timp a oricărei lumi, a societăţii de oriunde.
  Dea Loher, nume foarte în vogă in dramaturgia contemporană germană şi universală, este cunoscută publicului cititor de teatru contemporan prin Camera Olgăi, Adam Geist, Piaţa Roosevelt, Legăturile Klarei, Leviathan. Temele sunt marile probleme ale omului contemporan de pretutindeni:
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Almodóvar sau poate nu de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  E foarte la îndemînă să trimiţi, vorbind despre Piaţa Roosevelt (după textul Deei Loher, Timişoara, mai 2009, un exemplar din teatrul afrimian de artă), la filmele lui Almodóvar: culoare (nuanţe tari, verde şi roşu, preponderent), muzică hispanică, trucurile feminităţii calate pe trupuri de bărbaţi, cultul unei anume frumuseţi, un umor surd şi empatia (cu acorduri melo) pentru umanităţi marginale – curve, travestiţi, copii, rataţi, sărmani. Spre deosebire de tablourile Fridei Kahlo – un referent vizual la fel de nimerit –, e o lume în mişcare. Piesa scrisă de Dea Loher e centrată nu asupra unei linii narative sau a identităţilor dramaturgice, ci asupra trăsăturilor identitare ale unui spaţiu: Praça Roosevelt din Sao Paolo, un loc rău famat, populat de traficanţi de droguri, curve şi clienţii lor de la Hotelul Gloria, transsexuali, homleşi şi oameni fără rost (ori în căutarea unuia). Piesa are un ritm pulsionar, ritmul bucăţilor
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Afrim, Almodovarul nostru de Gabriela Lupu sursa: Cotidianul
  În acest weekend a avut loc la Teatrul Naţional din Timişoara premiera piesei “Piaţa Roosvelt” de Dea Loher, montată de Radu Afrim. Un spectacol halucinant şi fabulos care duce publicul în cea mai ameţitoare stare de “high” după care îi dă nemilos “deşteptarea” cu o porţie “beton” de adevăr.
  
  “Piaţa Roosvelt” nu diferă cu nimic de alte pieţe din Sao Paolo, din Brazilia sau din lume. Spaţiu fizic şi mental (“creierul nostru este organizat ca un oraş, cu bulevarde largi, cu ambuteiaje, cu străzi înguste şi cu fundături unde sălăşluiesc gândurile ascunse”, ne spune un personaj) unde locuiesc oameni singuri, trişti şi fără nici o altă certitudine decât aceea că nu e nimic sigur pe lume. Oameni normali, adică. Ei se simt într-un fel confortabil în nefericirea lor, ca într-o pereche de pantofi vechi cu care deja te-ai obişnuit şi, chiar dacă te mai strâng din când în când, nu mai e nici pe departe la fel de
  Citeste tot pe Cotidianul