Ca într-o sală de cinematograf, se proiectează o scenă de război: șapte (cred că am numărat bine) siluete, cuprinse de euforia atacului, vin spre tine, vii, încrezătoare. Imaginea de un eroism grotesc (eroismul nu e în sine grotesc, el devine astfel transpus, recreat artistic) se spulberă când o explozie anulează orice urmă de viață. Imaginea următoare, aproape kitsch: căderea unor obiecte de o strălucire meteorică – ceasuri, inele, monede, o pulbere ce se pierde la fel de repede; tot ce a rămas dintr-o viață. Niciun trup. Carnea a dispărut înghițită. Omul, la fel. Secvența cinematografică – câteva secunde, nu mai mult – lasă loc unui trup convulsionat, aproape fantomatic, care umple pentru o secundă scena și apoi dispare. Un al doilea, în urmărirea celuilalt, la fel de fantomatic. Împușcăturile destramă muzica, o rup, dublând-o, în secvențe tonale de lamento.
Locum theatri / locum vitae: spațiul scenic reface imaginea frontului:
Citeste tot pe
alecart.ro