E interesant felul în care este văzut teatrul din ţările postcomuniste. Pe de-o parte, avem de-a face cu “revelaţia Occidentului” care descoperă că pe-aici, prin tărâmuri exotic-înapoiate, se nasc artişti adevăraţi.
Uau! Şi, pentru că s-a depăşit faza cercetării curioase a creaturilor căzute din baobab, străinii sunt gata să premieze, să traducă, să monteze, într-un cuvânt, să recunoască şi să aplaude creaţiile acestor artişti care vin cu o anume prospeţime, dar şi cu o maturitate precoce, ca pandant la sufletul vlăguit al vestului care le-a încercat pe toate. Pe de altă parte, suntem noi, cei rămaşi acasă: unii din credinţa că se poate face ceva, cei mai mulţi privind cu dispreţ spre vest – locul care ne certifică nouă valorile, pe care nu le recunoaştem decât după ce vin cu o duzină de premii culese de prin toată lumea. La mijloc sunt chiar ei, aceşti artişti împărţiţi între casă şi surogatul de paradis unde-şi
Citeste tot pe
Time Out
