editeaza

• 1
• 2

• Apelul la omenesc de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Atunci când e vorba despre o piesă a unui autor contemporan cu care faci cunoştinţă prin spectacol, aşa cum mi s-a întâmplat mie cu Plastilina de Vasili Sigarev, e normal ca montarea să fie cea care influenţează deopotrivă judecata de valoare cât şi unghiul de lectură. Am aflat despre Plastilina graţie spectacolului realizat de Vlad Massaci la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, textul tânărului dramaturg rus (născut în l977 şi crescut în vremea Glasnostului şi Perestroikăi ) ajungând acolo pe filieră germană. La Teatrul „Toma Caragiu” din Ploieşti aceeaşi partitură e pusă în scenă după o traducere din ruseşte într-un spectacol ce are meritul de a genera în sufletul celor ce îl văd o multitudine de stări emoţionale şi de tensiuni conflictuale, de regizorul Radu Afrim. Evit pe cât se poate (dar văd că nu se prea poate) comparaţia între cele două montări nu fiindcă acum, după ce am văzut-o pe cea de la Ploieşti ,
  Citeste tot pe Revista Familia
• Plastilina "dă la ruşi" de Timur-Felix Mihancea sursa: Man.In.Fest
  În spaţiul ex-sovietic, un tânǎr din Kazan, crescut de bunicǎ, este repins, umilit, bǎtut, exmatriculat, trǎdat, violat şi ucis. Cam acesta ar fi subiectul textului dramatic «Plastilină» al contemporanului rus Vasili Sigariev. Dacă se ia în considerare că încercarea de a se stabili vreo vinovăţie pentru cele petrecute în lumea Plastilinei vizează cumulativ cadrul neprietenos al ruinelor fostei URSS, sensibilitatea excesivă a victimei, politica defectuasǎ de protecţie socialǎ, « Sistemul », « oamenii »… este deja un indiciu al intervenţiei pe text a lui Radu Afrim.
  Asocierea dintre cele două nume nu ar trebui să surprindă. Contextul este unul favorabil: mai mulţi regizori din România descoperǎ o dramaturgie rusǎ apǎrutǎ în ultimul moment şi având avantajul de a prelua subiecte dintr-o realitate nu numai foarte tangibilǎ şi imediatǎ, dar şi echivalentă (sau mǎcar asemǎnǎtoare) cu cea de aici. Astfel, Terorism-ul fraţilor Presniakov
  Citeste tot pe Man.In.Fest
• Plastilina de Mircea Ghiţulescu sursa: Revista Drama
  Radu Afrim care s-a deprins să îşi clarifice în public micile lui frâne sexuale, se supune curajos unei psihodrame care îl motivează. Nu el ci lumea înconjurătoare îl determină să fie mic şi necăjit. Alege o piesă dură (Plastilina de Vasili Sigarev, recomandat probabil de Victor Ioan Frunză / Big Brother), o piesă care iartă toate păcatele în numele adolescenţei. Personajul principal al piesei este Maxim, un elev de liceu care încearcă să asimileze nevoile sexuale ale vârstei dar o sfârşeşte foarte prost spre deosebire de celelate cinci miliarde de cazuri din lume care sfârşesc destul de bine. Handicapat genial, Maxim confecţionează din plastilină mijloacele cu care vrea să îndrepte lumea. Flăcări de plastilină cu care incendiază cutia poştală a blocului de locuinţe în care trăieşte cu bunica sa. Prietenul său, Lioha, este o altă variantă de a exista. Maxim este interiorizat, aproape mut (actorul Alin Teglaş emite uneori mici
  Citeste tot pe Revista Drama
• Afrim cel crud și "Plastilina" de Nicolae Prelipceanu sursa: România Liberă
  O piesa scrisa de un dramaturg chiar mai tanar decat el insusi pune in scena, cu spectatorii tot acolo, Radu Afrim la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploiesti. "Plastilina" este prima piesa a lui Vasili Sigarev, un autor rus tradus si jucat in multe tari europene intre timp.
  Adaptata limbajului epocii, in Romania, ea schiteaza un tablou al ratacirilor tineresti din patrie. Este, ca atatea piese si spectacole de azi, o tragedie care face, din cand in cand, pe comedia. E drama sfarsita in tragedie a unui adolescent sarac dintr-o lume saracacioasa care cumpara carne tocata ieftina "de la Palatul Culturii", de ziua nationala. Figuri felliniene ale unui kitsch specific societatii postcomuniste populeaza un spectacol de o cruzime, ca sa zic asa, exemplara. Cartierele marilor orase romanesti s-ar putea recunoaste usor in tabloul pe care-l inchipuie Radu Afrim, impreuna cu scenograful Stefan Caragiu. Dar cei de pe-acolo nu se duc la teatru ca sa se vada. Violenta limbajului decade la un moment
  Citeste tot pe România Liberă