Intru în sala de teatru. Şi mă dumiresc greu dacă sînt afară sau înăuntru. Pe scenă, în spate, ca un fundal, un zid de bloc. Prea binecunoscut. Tern, anost, sordid. Populează privirile noastre în fiecare zi, în fiecare noapte. Mi se pare că mă plimb pe stradă, nu neapărat într-o mahala, şi că trag cu ochiul, obsesia mea dintotdeauna, la ferestre, încercînd să intuiesc poveştile de dincolo. La etaj, la geamuri, aceleaşi, meschine, la fiecare apartament, cîte o femeie şi cîte un bărbat îşi încep ziua în văzul tuturor. Şi o sfîrşesc tot aşa. Toţi la fel. Mereu la fel. Aceleaşi gesturi dezgolite de sens, de vreun gînd, de vreo preocupare, de vreun interes, aceleaşi priviri opace, eliberate de sine şi de celălalt, aceeaşi rutină suficientă, aceleaşi forme de exprimare ale bărbăţiei sau ale feminităţii, mă rog, aceeaşi violenţă stereotipă şi măruntă, măruntă de tot. În faţa sau tot atît de bine în spatele blocului,
Citeste tot pe
România literară
