editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5
• 6

• "Iubeste-ti aproapele..." de Silvia Kerim sursa: Formula AS
  "Portretul lui Dorian Gray" - pe scena si in fotografii
  De curand, Teatrul "Odeon" a lansat o noua premiera, un spectacol care a starnit, chiar de la inceputul auriu al acestei toamne, multe si rodnice controverse. Este vorba despre adaptarea pentru scena a romanului lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray (mai exact: dramatizare si punere in scena Dragos Galgotiu). Sa spunem, cu putine cuvinte, cate ceva despre autorul acestei carti, care a facut inconjurul lumii - ca si multe alte scrieri ale genialului britanic. La drept vorbind, Wilde este un irlandez - fiu al unui chirurg bogat, nascut la Dublin in 1856 si mort la Paris, in mizerie si uitare, in 1900. Autor al unor opere literare - printre care si capodopera Printul fericit, ori al unor piese jucate decenii de-a randul, pe mai toate scenele lumii, drame precum Evantaiul doamnei Windermere, Ce inseamna sa fii onest, ca si al piesei scrise la Paris - Salomeea, in care a triumfat insasi Sarah Bernard, Oscar Wilde, superbul,
  Citeste tot pe Formula AS
• Portretul lui Dorian Gray şi posibilitatea întrupării cuvântului prin dans de Gina Şerbănescu sursa: Agenda LiterNet
  „Artistul caută întotdeauna modul de existenţă în care sufletul şi trupul sunt unul şi de nedespărţit, în care exteriorul este expresia interiorului, în care forma este o revelaţie. (...) Adevărul în artă nu constă într-o corespondenţă între ideea esenţială şi existenţa accidentală. Adevărul în artă este unitatea dintre un lucru şi el însuşi, exteriorul exprimând interiorul, sufletul fiind adecvat învelişului şi trupul fiind adecvat spiritului. ”
  Aşa grăit-a autorul Portretului lui Dorian Gray... Întrezărim în aceste rânduri o credinţă poate nicicând conştientizată de Oscar Wilde, dar răspicat susţinută de marele său contemporan, filozoful german Friedrich Nietzsche: singura credinţă justificată e aceea într-un Dumnezeu care dansează. Primul impuls ar fi să ne îndreptăm atenţia spre spaţiul indic şi să conectăm credinţa lui Nietzsche cu dansul lui Shiva, dar cum întotdeauna orice căutare autentică duce către
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cand frumusetea devine obsesie de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  Intr-un moment destul de indepartat de data premierei am avut ocazia sa vad spectacolul cu Portretul lui Dorian Gray realizat de Dragos Galgotiu la Teatrul Odeon din Bucuresti. De la prima ridicare de cprtina si pana in seara in care am urmarit eu montarea in distributie au intervenit unele modificari. Astfel rolul Basil Hallward interpretat la inceput de Sorin Leoveanu a fost preluat de Dimeny Aron un excelent actor al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj dar care aici e timorat vadit preocupat de modul in care va putea depasi obstacolul lingvistic. La randu-i Ion Tugearu i-a cedat locul lui Tiberiu Almosnino balerin important al Operei Romane lui revenindu-i sarcina sa-i interpreteze dansand (si sa sugereze astfel suprateme) pe Thibald pe Mephisto si pe Dorian Gray. Nu cred ca respectiva inlocuire a daunat in vreun fel efectului de metafizic de forta ciudata de infricosare progresiva pe care a mizat regizorul si care apare cu pregnanta mai cu seama in scena duetului cu Oana Cojocaru (Sibiyl Vane o tanara balerină inca eleva a carei evolutie impresioneaza prin dramatismul indus deloc contrafacut scena aflata intr-o admirabila relatie cu o alta aceea in care artista iubita de Dorian esueaza din cauza emotiei fiind apoi parasita de protagonist aici interpretul rolului titular Razvan Mazilu asupra evolutiei caruia voi reveni inregistrand un moment de excelenta. Ma indoiesc ca schimbarile pe care le-am mentionat au afectat organic in datele sale esentiale un spectacol de un plurisemantism remarcabil in care patimile devoratoare ce-i confera carnatie impinse catre zona paroxisticului ies la iveala gratie unor formule diverse de extractie poetica alegorica eseistica si ”de ce nu ?” onirica cu aer cosmardec topite intr-o compozitie dramatica in care fundamentala ramane sublinierea religiei frumusetii.
  Scriu despre Portretul lui Dorian Gray la o distanta destul de mare de seara in care am vazut spectacolul. S-a intamplat sa fiu destul de mult plecat prin a£ara ori sa acord prioritate altor obligatii. Dar motivul principal pentru care am amanat scrierea cronicii care stiu ca nu va fi nicidecum o lucrare critica riguroasa asumandu-si desigur pe nedrept riscul de a omite comentarea jocului unor actori ce construiesc lumea care-l inconjoara priveste contempla admira pizmuieste acuza ori detesta pe Dorian Gray e cu totul altul. Fisa postului unui critic de teatru contine la modul neconditionat prevederea in conformitate cu care acesta e obligat sa puna pe hartie si sa trimita la tipar exact ceea ce gandeste fara a se lasa influentat de parerea altora fie ei chiar colegi cu riscul de a intra in contradictie cu acestia. Totusi. S-a intamplat sa citesc o cronica publicata in chiar revista de specialitate la care eu insumi sunt colaborator (deci relatia de concurenta neloiala e exclusa) cronica scrisa de Adrian Mihalache si care se intitula interogtaiv ”provocator Portretul lui Dorian-gay? in care se afirma ca adaptarea dramatica a Portretului lui Dorian Gray propusa de Dragos Galgotiu la Teatrul Odeon este un fapt cultural apt sa redeschida dezbaterea in jurul identitatii gazetaresti ca pe scena Dorian Gray apare explicit ca Dorian Gay. Sigur ca orientarea sexuala a lui Oscar Wilde e binecunoscuta iar ideologia gay a anexat intr-o oarecare masura romanul. Nu incape indoiala ca revolutia sexala intarziata din Romania presupune si o componenta ce vizeaza afirmarea acestei comunitati. Dar am mari indoieli ca spectacolul s-ar afla intr-o relatie sincronica cu atari preocupari si o astfel de interpretare si deturneaza si violenteaza sensurile. Chiar elaborarea in oglinda a scenei ”tema ce reflecta portretul nud al lui Dorian Gray barbatul matur/ Dorian Gray adolescentul cred ca exclude astfel de speculatii. Ea socotesc ca montarea a fost gandita din perspectiva ideologiei frumusetii a seductiei acesteia a pericului estetizarii excesive a existentei. Iar aici in aceasta scena ”pilot Razvan Mazilu secondat de foarte tanărul Vlad Ilcenko atinge din nou cotele perfectiunii. Am recapitulat de cateva ori in gand spectacolul mi-am acordat un prelungit ragaz pentru meditatie la capatul caruia afirm ca titlul si unele pasaje din cronica mai sus citata sunt abuzive. Atat de abuzive incat rareori mi-a fost dat ca o cronica sa mi se para atat de greu de scris ca aceasta. De aceea dar si pentru a asigura un minim de claritate demonstratiei pe care ma pregatesc sa o fac voi fi obligat sa nu formulez aprecieri detaliate asupra jocului unor actori precum Marius Stanescu Irina Mazanitis Ionut Kivu etc. constient că ii nedreptatesc si cerandu-le cuvenitele scuze.
  Exegeza literara a subliniat ca romanul lui Oscar Wilde tinde catre sinteza intre simbolism si parnasianismul de esenta pagana. S-a observat ca dorinta lui Dorian Gray a fost de a-si salva pentru totdeauna tineretea sacrificand in numele sn numele acestui ideal orice raportare la norme operatie succesiva accentuata atent surprinsa de volutele scrisului lui Wilde. Eroul isi construieste progresiv o lume artificiala alveolara cea a portretului care are samsa de a nu imbatrani niciodata. O paraseste uneori intr-o actiune de socializare provocatoare la capatul careia isi reintareste obsesia si-si reconsolideaza izolarea. Iar atunci cand intr-un fatal acces de furie Dorian vrea sa-si distruga portretul martorul mut al unei vieti pline de pacat marcata de deliciul pacatului dar si de chinul acestuia cel ce va suferi prabusirea concretizata printr-o brusca imbatranire va fi nimeni altul decat Dorian care astfel va plati cutezanta sfidarea de a fi crezut ca lumea artei a experientei fortarii limitelor este teritoriul in care se poate supravietui in pofida exceselor desfraului nazdravaniilor. Or tocmai acesta socotesc ca este tema principala pe care o pune in evidenta spectacolul de la Odeon care este unul ce valoreaza opera si nu bibliografia acesteia. Dragos Galgotiu a izbutit facand abstractie de unele lungimi ce sar in ochi si care se reflecta in ritmul montarii sa regizeze in spectacol povestirea faptul insusi al povestirii convocand in acest scop felurite mijloace de expresie. Caci se cuvine recunoscut ca nu e tocmai usor de ansamblat scenic intr-o suita unitara de imagini romanul lui Oscar Wilde dificultatea crescand si din pricina frecventelor schimbari ale locurilor in care se consuma actiunea. Aici regizorul si-a gasit un aliat de nadejde as zice sens dafaut ”in actorul Dan BadÄarau interpretul aparent putin spectaculosul rol al Naratorului asupra caruia se transfera in fapt intrebarea cum poate deveni un roman piesa de teatru?. Iar daca Dan Badarau ofera solutia la nivel textual Andrei Both autorul unor magnifice decoruri si Doina Levintza semnatare unor spectaculoase costume si asigura montarii o fascinanta frumusete plastica pe scena insirandu-se imagini cu adevarat picturale. La splendoarea lor contribuie compozitia cadrului care-i apartine cu siguranta lui DragoÅs Galgotiu dar si eclerajul despre care elegantul si consistentul caiet de sala gandit de Tamara Susoi omite sa ne spuna cui i se datoreaza. Probabil aceluiasi Dragos Galgotiu. Cert e ca se obtine o mostra de rafinament imagistic de o cromatica perfecta intru desavarsirea careia ar fi nedrept sa trecem cu vederea contributia lui Alexandru Abagiu cel ce a conceput machiajul. Nu incape dubiu ca Andrei Both si Doina Levintza izbutesc sa puna la punct o scenografie ca un mare sentiment asa dupa cum si-o dorea candva Louis Jouvet. Scena in care aseara la opt si jumatate imbracat cu distinctia desavarsita si purtand la butoniera un buchet bogat de violete de Parma Dorian Gray fu introdus cu plecaciuni nesfarsite in salonul unde trona lady Narborough e una de o frumusete stranie iar protagonistul ei actorul-dansator Razvan Mazilu emana un farmec si o atractie diavolesti. Viciul si virtutea nota Oscar Wilde sunt pentru artist materie prima menita unei anumite arte. Iar arta lui Razvan Mazilu e aici desavarsita.
  E in afara oricarui semn de intrebare ca spectacolul de la Odeon isi afla principalul pilon de sustinere in coregrafia dar ai in tulburatoarea evolutie a interpretului lui Dorian Gray Razvan Mazilu coregraf si balerin care acum fara a rosti un singur cuvant ni se reveleaza cas un actor de mana intai din stirpea celor ce nu compun roluri ci se aduc pe sine pe scena electrizand prin simbioza dintre zonele limpezi de la incputul spectacolului si emotiile tot mai stranii mai acaparatoare mai nimicitoare dinspre partea finala a montarii. Dansand acest artist de exceptie pare ca il confirma pe Oscar Wilde care spunea ca poate ca omul nu se simte niciodata mai in largul sau decat atunci cand joaca teatru. Jocul sau se infatiseaza intr-o orchestrare simfonica frematand de nuante cristalizand acorduri grave trairi de un palpit cu o incadescenta ce se transmit ce se transmite spectatorului. Adevarul e ca arta oglindeste spectatorul nu viata observa acelasi Oscar Wilde iar afirmatia isi afla prin evolutia lui Razvan Mazilu o justificare perfecta. Dansul acaparator al artistului se distinge prin insusirea de a fi descarcat de teatralismul cu poza in locul a catia aparand in chip fericit tensiunea launtrica a prihanirii ascunsa de o frumusete exterioara care cucereste si inspaimanta deopotriva dovedind finalmente ca nu e chip sa se evite naufragiul. Dar cum bine remarca acelasi Wilde artistul nu poate fi niciodata morbid el are putinta sa exprime orice. Or in aceasta putinta se afla miezul extraordinarei arte a lui Razvan Mazilu. Vazandu-l jucand pe acest balerin de exceptie caci ceea ce aduce el pe scena e dansul care joaca teatru intru pregatirea caruia sunt convocate dupa cum excelent observa Luminita Vartolomei in mini eseul din nr. 1-2-3/2005 al revistei Teatrul azi dansul care pozeaza (cel pe care-l evocam atunci cand vorbeam despre duetul Dorian matur-Dorian adolescent). dansul care filmeaza dansul care picteaza dansul care nareaza gandul te duce la Rimbaud si la Verlaine la Tristan Corbi si la Lautreamont la Huyssmans ori la Mateiu Caragiale.
  Sunt convins ca i se pot aduce multe obiectii spectacolului de la Odeon. Ciudat putin importa! Nu e tentat cel putin pentru mine acum si aici sa-i vad si sa-i consemneze defectele. Si aceasta fiindca Portretul lui Dorian Gray se numara printre acele putine spectacole despre care tu profesionist al obiectiei stii sau mai curand simti ca e mai bine sa nu vorbesti tocmai fiindca ansambul te obsedeaza prin frumusetea lui. O frumusete ce risca sa devina maladie daca nu o impartasesti cu altii iar aceste insemaƒri ce nu aspira-repet-la statutul de cronica inseamna mai cu seama valorificarea sansei de a pastra o bucurie dar si de a te elibera de ceea ce neimpartasit ar putea lesne sa se transforme intr-o trauma din acelea ce l-au facut odinioara pe Poet sa spuna je suis hant.
• Viaţa imită arta. Portretul lui Dorian Gray la Teatrul Odeon de Mircea Ghițulescu sursa: Revista Drama
  Prin sex şi arte (artele privirii), corpul omenesc este cel mai admirat dintre obiectele naturale. În religie este cel mai hulit. Nu numai admiraţia încununată cu “păcatul cărnii” este respinsă ci şi autoadmiraţia. Una dintre poruncile cele mai straşnice din Decalog este “să nu-ţi faci chip cioplit”, să te fereşti de păcatul autoadmiraţiei. Narcis, păgânul precreştin nu cunoştea Decalogul, iar Oscar Wilde îl ignoră în acel manual de estetică a vieţii care este Portretul lui Dorian Gray, dramatizat şi pus în scenă de Dragoş Galgoţiu în coregrafia lui Răzvan Mazilu la Teatrul Odeon. Fără îndoială, numai coregrafia putea traduce obsesiile estetice din Dorian Gray datorită narcisismului extrem al acestei arte a corpului. Dar adoraţia corpului natural se opreşte aici pentru că dandysmul, acea filozofie a vieţii pe care o proclamă eroul lui Oscar Wilde, consideră că pentru a deveni obiect de artă, corpul trebuie să fie intens educat
  Citeste tot pe Revista Drama
• Dulce ca mierea e gustul degenerării - Portretul lui Dorian Gray de Cristina Rusiecki sursa: Cultura
  Despre lipsa dramatismului e vorba şi în spectacolul care face furorile ultimei stagiuni bucureştene, Portretul lui Dorian Gray, de la Teatrul Odeon. Sala se umple până la ultimul loc de la balcon, spectatorii nu suflă, scaunele nu foşnesc. Nici telefoanele nu sună! Tensiunea dramatică lipseşte, cele două planuri ale construcţiei spectacolului semnat de Dragoş Galgoţiu, cel al mişcării şi cel al actoriei, nu au totdeauna o coerenţă neştirbită şi totuşi atenţia publicului e dilatată până la stele. De ce? Cum se poate capacita admiraţia unei săli întregi devenită prada imobilă din ghearele seducţiei regizorale? Printr-o defilare de modele paradigmatice situate în descendenţa Frumosului. Absenţa dramatismului e suplinită magistral de zona rarefiată a estetismului esenţializat, de elaborata şi omiprezenta graţie din compoziţia corpurilor şi a atitudinilor elegante. În pura viziune estetizantă a lui Oscar Wilde şi a seriei lungi de dandy.
  Citeste tot pe Cultura
• Despre seducţie - Portretul lui Dorian Gray de Marie-Louise Semen sursa: Agenda LiterNet
  Într-un context în care tinerii, mai mult sau mai puţin, furioşi caută texte care să reflecte problemele contemporane, într-un context în care e preferată naraţiunea lineară şi directă, în care mitologia e nu uitată, ci quasi-inexistentă sau, mai degrabă, sînt dezvoltate noi paradigme mitologice, cînd formulele spectaculare "la modă" tind spre minimalizarea şi schematizarea resurselor, cînd interesul proclamat e pentru "aici şi acum", Portretul lui Dorian Gray poate părea un demers uşor anacronic. Nu depăşit, ci contra valului: baroc, sofisticat, luxos. Mătase, catifea, roşu, auriu, negru, mănuşi, volănaşe, dichiseli, parfumuri, reflecţii alambicate, vorbe meşteşugite, tăceri exhaustive, decor somptuos, costume rafinate în combinaţii adesea extravagante de culori... Construcţia plină de brizbrizuri a spectacolului, îmbrăcămintea lui, corespunde în planul imediat filosofiei personajelor dandy care îl populează. Din acest punct de vedere,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Portretul lui Dorian Gray şi posibilitatea întrupării cuvântului prin dans de Gina Șerbănescu sursa: Agenda LiterNet
  Artistul caută întotdeauna modul de existenţă în care sufletul şi trupul sunt unul şi de nedespărţit, în care exteriorul este expresia interiorului, în care forma este o revelaţie. (...) Adevărul în artă nu constă într-o corespondenţă între ideea esenţială şi existenţa accidentală. Adevărul în artă este unitatea dintre un lucru şi el însuşi, exteriorul exprimând interiorul, sufletul fiind adecvat învelişului şi trupul fiind adecvat spiritului. ”
  Aşa grăit-a autorul Portretului lui Dorian Gray... Întrezărim în aceste rânduri o credinţă poate nicicând conştientizată de Oscar Wilde, dar răspicat susţinută de marele său contemporan, filozoful german Friedrich Nietzsche: singura credinţă justificată e aceea într-un Dumnezeu care dansează. Primul impuls ar fi să ne îndreptăm atenţia spre spaţiul indic şi să conectăm credinţa lui Nietzsche cu dansul lui Shiva, dar cum întotdeauna orice căutare autentică duce către acasă,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Pariul lui Wilde sau... Ce se întâmplă, de fapt, în Portretul lui Dorian Gray? de Gina Șerbănescu sursa: Agenda LiterNet
  Motto:
  And all men kill the thing they love,
  By all let this be heard,
  Some do it with a bitter look,
  Some with a flattering word,
  The coward does it with a kiss,
  The brave man with a sword!
  
  (Oscar Wilde, The Ballad of The Reading Gaol)
  
  „Vrei sa ştii marea dramă a vieţii mele? E că mi-am pus geniul în viaţă, iar în opere mi-am pus doar talentul!" (Andre Gide, Amintiri despre Oscar Wilde, apud. Oscar Wilde, De Profundis, editura Allfa Paideia, Bucuresti, 1996, pag. 8).
  Dragă cititorule, tocmai ţi s-a confesat Oscar Wilde... El i-a făcut această mărturisire lui Andre Gide, care era dezamăgit de faptul că romanul Portretul lui Dorian Gray, în forma lui scrisă, nu se ridica la nivelul la care subiectul acestei opere se prezenta în varianta lui orală: „Cea mai bună scriere a sa nu e decât o palidă răsfrângere a strălucitei lui conversaţii. Cei ce l-au auzit vorbind găsesc că s-au înşelat citindu-l"! Acelaşi reproş îl aducea Andre Gide şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Cine este Sibyl Vane? - Portretul lui Dorian Gray de Gina Şerbănescu sursa: Agenda LiterNet
  Pe afişul spectacolului Portretul lui Dorian Gray de la Teatrul Odeon se poate citi lămurit: "după Oscar Wilde", ceea ce înseamnă că această punere în scenă este un demers hermeneutic, având ca suport textul celebrului roman al lui Wilde. Una dintre secvenţele care înfăţişează cel mai bine caracterul hermeneutic al sintezei dintre demersul coregrafic şi cel regizoral este reprezentat de întâlnirea dintre Dorian Gray şi Sibyl Vane. Dacă în romanul lui Oscar Wilde întâlnirile celor doi sunt cuprinse intr-o verbalizare care ocultează, e drept, pentru a dezvălui, esenţa poveştii, în punerea în scenă de la Odeon cele două personaje comunică exclusiv prin dans. Dorian Gray nu rămâne doar spectatorul care o priveşte pe tânăra actriţă, ci printr-un efect magic integrat coregrafiei, devine partenerul lui Sybil Vane în perimetrul teatrului în teatru.
  Spectatorii se vor întreba şi vor fi îndreptăţiţi să o facă, graţie sensibilităţii şi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• De ce nu vorbeste Dorian Gray? de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Nu de mult, Editura Polirom a publicat, în traducerea inspirată a Magdei Teodorescu, celebra scrisoare a lui Oscar Wilde, De profundis. Am recitit-o. M-a tulburat ca prima oară. Am recitit atunci, fireşte, şi Portretul lui Dorian Gray, în aceeaşi traducere, la fel de bună, la aceeaşi editură. M-am plimbat agale prin mintea şi prin sufletul unui artist puţin înţeles şi puţin decodat, mult discutat prin saloanele, tribunalele de demult, ca şi în zilele noastre, ca un epatant subiect monden, ca un clocot al frivolităţilor. Parcurgînd aceste texte, graniţele dintre creator şi creaţie, nu foarte viguroase în cazul lui Wilde, se topesc definitiv, se face lumină în clar-obscurul saloanelor încîntate doar de tîlcul vorbelor de duh ale acestui autor-personaj non-conformist, teribilist, puternic şi, totuşi, atît de vulnerabil. Nu e timpul aici, şi nici locul, unui studiu asupra cîtorva, măcar, din teoriile lui Wilde, asupra problematicii dense,
  Citeste tot pe România literară
• Într-o mansardă din Varşovia de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Pe 28 noiembrie, încercînd să evadez din realitatea deloc roză pe care o traversez, am ales să merg la un spectacol cu o poveste tulburătoare: Rose de Martin Sherman, cu Rodica Negrea, la Teatrul Act. O poveste, una din sutele de mii de pe acest pămînt. O poveste mai tare, însă, decît a mea, de exemplu. Am pus prezentul fierbinte în paranteză şi am plecat spre un destin cu adevărat încercat, umilit, pus să meargă pe aţa dintre viaţă şi moarte. Fără drept de apel, fără drept de apărare. Necunoscutul şi continua apropiere a morţii sfîrşesc prin a se contopi în trupul şi mintea ce le poartă: Rose, fragilă şi puternică. Ce mi se pare dramatic în cotidianul gri în care trăiesc este chiar dispreţul multor concetăţeni, cei mai mulţi aflaţi la putere, faţă de libertatea de exprimare, faţă de libertatea de a avea, totuşi, un alt punct de vedere legat de orice, nu doar de opţiuni politice. Dacă cineva îndrăzneşte să guste sau chiar să se
  Citeste tot pe România literară