Prapadul scris de autorul maghiar Attila Bartis este – dupa cum s-ar spune – o drama a singuratatii, a stupidei incapatinari de stagnare in propria nefericire, a iluziilor si a infringerilor. Se prezinta realitatea interioara a personajelor intr-o metarealitate in care acestea se ascund, creindu-si singure blocaje si hauri intre ele si ceilalti. Se contureaza un conflict intre sine si alteritate, intre speranta si teama, intre viata si moarte. Intr-adevar, textul dramatic este bogat in raporturi de antonimie, in paradoxuri sfasietoare, se deschide in fata publicului si capata mult asteptata nuanta tragica.
Piesa omonima, jucata la Iasi, in regia lui Lucian Dan Teodorovici doar simuleaza drama, insa. O ascunde in tuse grotesti care doar imita catastrofa spirituala. Trairile eroilor nu vibreaza, sunt false, iar momentele adevarate de teatru au fost atit de rare, incit mi-e teama ca am asistat la un dezolant diletantism artistic.
Am inteles viziunea regizorala (prost pusa in
Citeste tot pe
AltIași