Nu de mult, Editura Polirom a publicat, în traducerea inspirată a Magdei Teodorescu, celebra scrisoare a lui Oscar Wilde, De profundis. Am recitit-o. M-a tulburat ca prima oară. Am recitit atunci, fireşte, şi Portretul lui Dorian Gray, în aceeaşi traducere, la fel de bună, la aceeaşi editură. M-am plimbat agale prin mintea şi prin sufletul unui artist puţin înţeles şi puţin decodat, mult discutat prin saloanele, tribunalele de demult, ca şi în zilele noastre, ca un epatant subiect monden, ca un clocot al frivolităţilor. Parcurgînd aceste texte, graniţele dintre creator şi creaţie, nu foarte viguroase în cazul lui Wilde, se topesc definitiv, se face lumină în clar-obscurul saloanelor încîntate doar de tîlcul vorbelor de duh ale acestui autor-personaj non-conformist, teribilist, puternic şi, totuşi, atît de vulnerabil. Nu e timpul aici, şi nici locul, unui studiu asupra cîtorva, măcar, din teoriile lui Wilde, asupra problematicii dense,
Citeste tot pe
România literară