Ultimele zile au zvârcolit pur şi simplu spaţiul virtual autohton cu discuţii care mai de care mai aprinse. “Teatru comercial” versus “teatru de artă”, “săli pline” versus “săli goale”, “marele public” versus “receptori specializaţi” şi aşa tot mai departe. Ultimele luni nu au fost nici ele scutite de bătălia inegală dintre “teatrul de stat” şi cel aşa-zis “independent”, în ceea ce priveşte selecţia spectacolelor în festivaluri sau nominalizarea lor şi a creatorilor la varii categorii de premii. Iar ultimii ani au amestecat într-aşa hal noţiunile, conceptele, ideile, opiniile şi comentariile, de mai că-ţi vine să revii iar şi iar la bătrâna vorbă, pe nedrept considerată clişeu, care leagă teatrul de societate prin reflexia oglinzii. Istoria, însă, nu e nouă în spaţiul românesc şi în psihologia băştinaşilor. Şi nici a celui european, ce găzduia cândva, într-o latină Franţă de secol XVII,
Citeste tot pe
Yorick
