Destinul profeților de azi de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Născut în anul 1955, Tadeusz Slobodzianek, considerat drept unul dintre principalii promotori ai noii literaturi dramatice poloneze, s-a manifestat mai întâi în calitate de critic de teatru. A făcut-o sub pseudonimul Jan Koniecpolski (ceea ce se traduce prin Ion Sfârșitul Poloniei), în paginile unuia dintre cele mai citite săptămânale poloneze – Polytika – și, din câte se pare, cronicile sale acide, dure chiar, au rămas în memoria cititorilor, dar și a creatorilor. De abia în prima parte a anilor’80 a început Slobodzianek să scrie pentru scenă, bună parte dintre piesele lui situându-se într-o relație de
dialog peste ani cu scrieri anterioare celebre, precum Ploșnița lui Maiakovski (Visul ploșniței) sau cu legendele arthuriene ( Merlin). O sursă de inspirație consistentă e reprezentată de legendele și tradițiile extrem de bogate de la granița polono- bielorusă (cel mai bun exemplu fiind dilogia alcătuită din piesele țarul Nicolae și Proorocul Ilie), acesteia asociindu-i- se barocul hispanic (mai ales Tirso de Molina si Calderon) sau romantismul polonez din secolul al XIX lea. Tadeusz Slobodzianek se situează foarte aproape de condiția de om de teatru total fiindcă s-a exersat deopotrivă ca scriitor de literatură dramatică, ca secretar literar, ca regizor și ca fondator și animator al Laboratorului Dramatu (Laboratorul Teatrului) din Varșovia. Proorocul Ilie datează din anul 1991. Slobodzianek a pornit în scrierea ei de la un personaj real – un prooroc autentic, pe nume Eljasz Klimovicz, care a trăit și predicat în ținuturile de răsărit ale voievodatului Bialystok în perioada interbelică. Dramaturgul chiar a plasat acțiunea piesei sale în anii’30 ai secolului al XX lea, într-un sat de undeva din zona de interferență polono-bielorusă. Locuitorii extrem de săraci din satul cu pricina pun la cale răstignirea lui Ilie și o fac din motive amestecate. Mai întâi, sperând că reactualizând povestea răstignirii lui Iisus s-ar putea ca Ilie să renască și el și să mântuiască lumea, să le redea oamenilor nu doar speranța, ci și condiția umană. În al doilea, din pricina absenței oricărui orizont. Condamnați la sărăcie, la monotonie, la o viață în care fiecare zi e egală cu ea însăși, locuitorii sătucului cu pricina își oferă lor înșile un fel de spectacol. Care, ca orice spectacol, are parte și de repetiții pregătitoare. Oamenii se joacă de-a dătătorii de viață și de moarte, de-a credința, de-a obiceiurile. O fac din puținătatea minții, dar și din exasperare Iată de ce partitura conține nu doar puternice referințe biblice, ci și o seamă de trimiteri etnografice, fără ca acestea să fie dominante.
Spectacolul de la Teatrul Muncipal din Baia Mare, semnat regizoral de Szabo.K. István, face abstracție atât de referințele etnografice cu pricina cât și de „amplasamentul” istorico-geografic concret propus de dramaturg. Directorul de scenă și-a gândit montarea cu intenția de a evidenția neliniștile contemporane, confruntările adesea dramatice cărora trebuie să le facă față o comunitate umană ce suportă transformările, în cazul în speță crude, de după căderea comunismului. Așa încât procedează la un soi de localizare. Totul se petrece undeva în zona Maramureșului, acolo unde în urmă cu ceva vreme oamenii își asigurau traiul zilnic de pe urma mineritului. Azi, minele nerentabile, dezafectate au devenit loc de refugiu, fals adăpost în fața spaimelor cotidiene, ba chiar o a doua locuință. Într-un astfel de sătuc uitat de lume și de istorie poposește Ilie, un prooroc ambulant.
Ilie călătorește și trăiește, însoțit de cele două zise sfinte, într-o rulotă, are o fotografie care seamănă teribil cu cea a unui sărman artist de circ de mâna a treia.Venirea lui răscolește comunitatea acelor oameni simpli, din care mulți cu minte puțină, aproape împăcați cu sine și cu viața lor mocirloasă, cam fără preț, cu alcoolul ieftin și hrana sumară. Numai că Ilie produce declicul. Iar când păcătoasa Olga devine pe neașteptate Sfântă, convingerea că bizarul, non- conformistul prooroc ar putea aduce, prin răstignire și apoi prin înviere, izbăvirea devine tot mai profundă și se metamorfozează într-un fanatism cu urmări criminale. Scenografia imaginată de Mihai Vălu, muzica de scenă compusă de Ovidiu Chirilă, mișcarea scenică datorată lui Lörincz Jozséf susțin propunerea regizorală. Care își află validarea în jocul actoricesc, lui Szabo K. István revenindu-i sarcina de a găsi mijloacele destinate să confere coerență și credibilitate evoluției unor actori nu doar cu înzestrări diferite (ceea ce e în firescul lucrurilor din orice Teatru autohton), ci și cu pregătire profesională diferită (ceea ce iarăși stă în firescul lucrurilor din nefirescul teatrului românesc). Pentru a-l interpreta pe proorocul Ilie s-a făcut apel la Doru Presecan, odinioară actor la Oradea, mai apoi la Sibiu, iar ideea nu a fost tocmai neinspirată. La început detașat, ușor amuzat, dar și ironic-mirat de ceea ce i se întâmplă, jucând cu oarecare voluptate un rol, mai apoi înspăimântat și încercând în van să îi lămurească pe cei ce îi vor răstignirea cât de mult greșesc, Ilie devine un personaj plauzibil în interpretarea lui Doru Presecan. Un rol bun face Inna Andriuca, interpreta Olgăi, actrița dând relief cu subtilitate și eficiență transformărilor personajului. Șerban Borda, Ionuț Mateescu, Claudiu Pintican, Dana Ilie-Bărbosu, Gabriela Del- Pupo, Valeriu Doran , dar și ceilalți componenți ai distribuției au fost astfel îndrumați încât tristul pitoresc al personajelor ce le-au fost încredințate să nu devină unul ostentativ. Spectacolul de la Teatrul Municipal din Baia Mare e unul care se susține prin destule argumente artistice. Loc de mai bine ar fi fost, însă, cu siguranță.
