Bucuria, euforia chiar, ambele cum nu se poate mai justitificate, ce au însoţit reintrarea în circuitul teatral a vechii şi monumentalei clădiri a Naţionalului, i-au determinat pe unii să creadă că gata, a trecut vremea Cubului, că el, fie ar trebui înlăturat de-a binelea, fie transferat într-unul dintre cartierele mai din marginea Iaşiului. Pentru moment, raţiunea a învins, Cubul a rămas pe loc şi găzduieşte noi şi noi premiere. Printre ele şi cea cu Proştii sub clar de lună în regia lui Ovidiu Lazăr care, revine astfel, la un succes al său mai vechi, datând din anul 1992. Spectacol pe care, in nefericire, eu nu l-am apucat.
Comparând ceea ce am văzut eu acum cu mărturia de atunci a lui Ştefan Oprea antologată în cartea Chipuri şi măşti (Editura Cronica, Iaşi, 1996) mi-a devenit clar că montarea de la sfârşitul lui 2012 are şi nu are prea multe în comun cu cea de acum 20 de ani. Nu numai că distribuţia e complet alta, ci şi scenografia
Citeste tot pe
Adevărul
