editeaza

• 1
• 2

• La Motelul Bates nu se întâmplă nimic de Cătălina Miciu sursa: scena9
  Cel de-al treilea spectacol realizat în prima stagiune Apollo 111 poartă semnătura lui Iris Spiridon, una dintre cele mai atipice și dark regizoare de pe la noi. Iris nu abordează niciodată teme drăgălașe. Printre creațiile ei se numără o adaptare foarte mișto după Copiii teribili, ai lui Cocteau (Green Hours), musicalul Hedwig and the Angry Inch (Point) - care merită văzut cel puțin pentru o superbă coloană sonoră live - sau Piesă pentru frate și soră, după Tennessee Williams (TNB) - o ciudățenie salvată la timpul ei de scenografia Cristinei Milea. Textul lui Bloch, devenit celebru datorită adaptării omonime a lui Hitchcock, nu face excepție de la regula alegerilor lui Iris; de altfel, adolescenților de până în 16 ani nu le este permis accesul în sală.
  Povestea vă e probabil cunoscută mai mult sau mai puțin din film, deși spectacolul de la Apollo adaugă câteva detalii care nu apar nici în film, nici în carte - Norman Bates,
  Citeste tot pe scena9
• „Psycho” – de la horror la straniu şi înapoi de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Ne place Hitchcock. Este unul dintre puţinii regizori care continuă să fascineze şi să influneţeze felul în care ne raportăm la genul horror. Chiar dacă au trecut 50-60 şi mai bine de ani de când spectatorii se înspăimântau de crimele din filmele sale, chiar dacă acum ştim prea bine cine e criminalul încă de la început, farmecul geniului său se cristalizează parcă din ce în ce mai dens ca un artefact bine conservat, pe un postament, sub o cupolă de sticlă, într-un muzeu cu rarităţi. Ce îl face pe Hitchcock să fie Hitchcock e umorul său marcă întregistrată care căptuşeşte poveştile în care femeile sunt căsăpite de bărbaţi dubioşi, la care se adaugă felul original şi autentic inovator de a pune în valoare detaliile şi de a transforma banalul în extraordinar. Hitchcock minus umor şi imaginaţie egal încă o crimă într-un thriller cu poveste subţirică.
  Atunci când alegi curajos să montezi un spectacol „Psycho” după o idee de
  Citeste tot pe Yorick
• „Psycho” – mai puțină tensiune horror și mai mult simbolism de Oana Bogzaru sursa: Yorick
  Un interior de casă impozant îți atrage privirea încă dinainte ca actorii să-și spună primele replici și lumina reflectoarelor să treacă asupra lor. Păsările împăiate, covorul în culoarea sângelui, casa labirintică în detalii, și nu la scară mare neapărat, cabina discretă de duș, tablourile cu tentă religioasă, panoul iluminat care spune „Bates Motel” – toate reprezintă o reiterare a spectatorului în povestea arhicunoscută prin intermediul ecranizării lui Alfred Hitchcock.
  Sala Mare de la Hanul Gabroveni s-a dovedit a fi neîncăpătoare pentru toți cei care și-au dorit să (re)vadă spectacolul „Psycho”, în regia lui Iris Spiridon, de data asta în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Independent Undercloud. În timpul scurt în care aștepți în sală, privești scenografia Biancăi și Sabinei Veșteman și vrând-nevrând, din instinct, îți construiești o mică hartă în spațiu a momentelor-cheie care trebuie, nu-i așa?,
  Citeste tot pe Yorick
• Psycho de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Teatrul Apollo 111 continuă seria spectacolelor conectate, într-un fel sau altul, cu filmul. Regizoarea Iris Spiridon a realizat o adaptare după romanul lui Robert Bloch Psycho, a cărui ecranizare celebră regizată de Alfred Hitchcock a redefinit genul horror în cinematografie. Scenariul simplifică intriga şi se concentrează pe nebunia lui Norman Bates, a cărui personalitate disociativă este prezentată în spectacol ca o antimetaforă a trinităţii creştine: mama şi „tatăl“ (interpretaţi de Istvan Teglas) şi fiul adolescent (jucat de Vlad Bîrzanu), un trinom macabru, care se autodivinizează. Accentul se mută astfel de la horror la explorarea poetică a identităţii personajului principal şi a relaţiei deviante cu mama, trecînd în plan secund atît narativitatea, cît şi crearea suspansului.
  Iris Spiridon este preocupată în mod constant de universul tinerilor fragili şi de relaţiile complicate, uneori patologice, dintre ei sau cele cu părinţii
  Citeste tot pe Dilema veche
• Norman Bates vine în oraș de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  Ideea asta – foarte trendy în ultimii ani, la noi (Radu Nica a frecventat-o ceva vreme, cu Balul lui Ettore Scola, Breaking the Waves al lui Lars von Trier etc.), ca și aiurea – de a face spectacole de teatru după filme e una cu mai mult dus-întors decît pare. Dacă filmul e unul canonic, vei avea spectatori inevitabil captivi, cel puțin în străfundurile minții lor, „originalului“ și receptării lui, dacă e unul de nișă ori obscur, riști să ai de dat, ca regizor, foarte multe explicații de context în punerea în scenă. Sau poți avea șansa unui film canonic, dar nu foarte proaspăt în memoria culturală a publicului – dispus, astfel, să „încaseze“ perspective originale calate peste un fir narativ familial. Adică Psycho al lui Alfred Hitchcock – horror psihologic despre un proprietar nebun de motel, cu o relație disfuncțională cu propria mamă, care proprietar ucide vizitatoare singure și se dovedește a nu fi conștient de asta.
  Citeste tot pe Observator Cultural