editeaza

• 1
• 2
• 3

• Home » CRONICA DE TEATRU » Radu Afrim revine pe scena de la Piatra Neamț Radu Afrim revine pe scena de la Piatra Neamț de Mariana Ciolan sursa: Revista Teatrală Radio
  Radu Afrim este unul dintre cei mai deschiși regizori români către universurile dramaturgice contemporane din toată lumea, un campion al provocării față de sine și față de teatrul nostru în această direcție. El a adus în premiere naționale și în atenția întregii lumi teatrale de la noi mereu alte și alte nume, precum Sofia Freden, Thorvaldur Thorsteinsson, Peter Asmussen, Petr Zelenka, Vasili Sigariov, Dea Lohar ș.a., împreună cu teme contemporane preocupante pentru interesul său de creator de teatru: criza familială, relația părinți-copii, fețele singularității și ale marginalității, iubirea și comunitatea etc. Cu unul dintre noile sale spectacole, ”Wolfgang”, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, revine la un autor care l-a inspirat anul trecut pentru producția Teatrului ”Toma Caragiu” din Ploiești cu ”Punctul orb”: Yannis Mavritsakis. O face desigur sub puterea seducției exercitate de acest dramaturg provenit din actor,
  Citeste tot pe Revista Teatrală Radio
• Zăpada albă topindu-se în Marea Neagră de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Da, ştiu, titlul e cam roz. Ar putea urma un text-kitschy despre vreun spectacol cu iz de telenovelă. Culmea e că, privit dintre anumit unghi, Punctul orb de Yannis Mavritsakis are şanse bune să pară versiunea hiper-condensată a unei melo-epopei demne de Kanal D. Personaje numeroase, legate prin fire narative care se întrepătrund în ritm aiuritor, dezvăluiri, răsturnări de situaţie, rezolvări violente, destine tragice.
  Din fericire, spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti nu are nici o legătură cu producţiile care fac audienţă TV. În schimb are toate legăturile cu tot ce e mai bun în universul afrimian. Fie că e vorba de cel sonor, asumat integral de regizor, de cel vizual (variaţiuni pe o temă din Nighthawks de Edward Hopper), potenţat de colaborarea cu din în ce în ce mai semnificativul scenograf care este Adrian Damian, ori de cel al relaţiilor dintre personaje. Aceeaşi fragilitate zâmbitoare, aceeaşi violenţă
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Blind Spot de Dana Țabrea sursa: Revista Timpul
  Moartea este mai puternică decât viața. Dragostea este mai puternică decât moartea. Ce e de făcut? Cu această dilemă existențială se confruntă Niki, al cărei soț a murit, dar pe care ea continuă să îl păstreze viu în memorie și imaginație, condamnându-se la o viață de epavă, găsind în cele din urmă soluția salvatoare prin moarte (există povești de dragoste care continuă chiar și dincolo de moarte): dragostea ei este mai puternică decât o viață fără sens. Dintr-un alt punct de vedere, protagonista este scindată între trei figuri masculine: soțul absent, a cărui imagine e menținută cu îndârjire în memoria femeii; bărbatul cu viață dublă, șeful ei din postura de director al băncii ziua, apoi travestitul din club noaptea; vânzătorul cu care are o idilă la limita dintre viață și joc.
  Acest registru intermediar dintre realitate și ficțiune provoacă, printr-un paradoxal onirism hiperrealist, datele extrem de naturaliste
  Citeste tot pe Revista Timpul
• Cronica lui Călin: Punctul orb. Tragedie modernă cu parfum grecesc de CălinGhețău sursa: Jurnal virtual
  Piesa dramaturgului Yannis Mavritsakis, tradusă de Elena Lazăr și adaptată scenic de Radu Afrim, propune o meditație asupra așa numitului „punct orb”, zonă de limită a conștiință, loc în care rațiunea se oprește ca în fața unui semafor roșu ce îi interzice trecerea. Este acel ceva, greu definibil, foarte adânc, pe care îl poți experimenta doar în momente de limită existențială, în vecinătatea intensă și inevitabilă a morții. Întregul text, așa cum l-am „citit” prin intermediul montării lui Afrim, e un fel de decopertare, strat după strat, a învelișurilor ființei umane: învelișul social, învelișul convențiilor, învelișurile relației cu celălalt și cu sinele, învelișurile traumelor și ale deziluziilor de tot felul, învelișurile speranței și ale așteptării. La capătul acestei călătorii către sine, hipnotic, neliniștitor, te privește acest punct orb/ blind spot, ultim atom al existenței tale, trecere dinspre a fi spre
  Citeste tot pe Jurnal virtual
• Tristeţe urbană - Punctul orb la FNT, 2016 de Florian-Rareş Tileagă sursa: PasiLiberi.ro
  Ieşind dintr-un festival de film documentar (Astra Film), petrecut într-un liniştit şi intim Sibiu, şi intrând într-unul de teatru (FNT), într-un Bucureşti unde doar în camera de hotel mai găseşti linişte (asta dacă închizi bine geamurile), e ca şi când sari dintr-un tren în altul. Pe de o parte, pentru diferenţa de stare între cele două oraşe; pe de altă parte, pentru saltul de la documentar la teatru, de la cazuri reale şi poveşti în carne şi oase, la ficţiune 100%, poveşti imaginare şi convenţii unice. Nu ştiu voi, dar eu nici acum, după atâţia ani de umblat prin festivaluri, nu mă pot obişnui repede cu negocierea asta de la o convenţie la alta, de la o lume la alta.
  Tocmai de aceea, având nevoie de scuturare bruscă, echivalentă cu un pahar de tărie pe stomacul gol, am ales ca primul spectacol, la care merg în FNT, să fie unul de Afrim. Având deja o bogată experienţă de întâlnire cu lumile scenice ("inconfundabile" puţin spus) ale
  Citeste tot pe PasiLiberi.ro
• Oameni în ceaţă de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Odată cu spectacolul cu piesa Punctul orb, scrisă de grecul Yannis Mavritsakis, regizorul Radu Afrim revine la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti. Un loc în care a mai semnat, de-a lungul carierei sale, montări precum Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri (2004), Plastilina (2005), Miriam W (2010) sau Când ploaia se va opri (2015).
  Totodată, graţie acestui spectacol regizorul îşi continuă, cu aceeaşi exemplară consecvenţă, demersul prin care, de aproape 15 ani, contribuie semnificativ la îmbogăţirea repertoriului românesc contemporan cu montări cu piese din felurite zone dramaturgice. Punctul orb, publicată în anul 2008, reprezentând piesa de debut a grecului Yannis Mavritsakis, socotită de autor drept o experienţă fundamentală în procesul intim, personal, de exorcizare a propriei frici de moarte. Din câte se pare, Yannis Mavritsakis a pornit, în scrierea piesei sale, de la observaţia cu caracter strict medical în conformitate cu care fiecare
  Citeste tot pe Adevărul
• Viaţa în punctul orb de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Să suferim şi să ne minţim că trăim! Acesta pare a ne fi sloganul. Ne trezim dimineaţa gata obosiţi când sună alarma smartphone-ului şi pipăim ecranul pentru încă un snooze – cel mai bun prieten al dimineţilor noastre. Ne găfăim respiraţiile până la metrou, tastăm conştiincioşi combinaţiile magice în cubuleţele noastre la indigo, mâncăm cuminţi semi-preparate şi butonăm letargici fie telecomanda, fie gadgetul preferat. Fără niciun entuziasm, mimăm relaxarea când ne forţăm să ieşim din casă până în prima crâşmă unde ne aşteaptă câţiva prieteni. Cu puţine nuanţe cam asta ne e viaţa. Până şi tristeţile ne seamănă, iar maniile şi fobiile de care ne tratăm la cam aceiaşi psihologi nu au nici ele prea multă originalitate cum nu au nici leacurile naturiste prescrise pentru te miri ce alergie. Şi adormim ştiind că mâine va fi la fel.
  Dramaturgia contemporană seamănă leit cu viaţa cotidiană tristă. E la fel de
  Citeste tot pe Yorick
• Teatrul melancolic al lui Radu Afrim de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Toţi avem un punct orb. Este un spaţiu mic din ochi care nu poate detecta lumina din cauza lipsei celulelor fotoreceptoare. Creierul este astfel obligat să completeze punctul orb cu imaginile captate din zona înconjurătoare. Textul lui Yannis Mavritsakis metaforizează această realitate fizică la nivel psihologic. În Punctul orb, o femeie îşi pierde soţul şi se afundă în depresie. Ce nu poate Niki („victorie“ în limba greacă) să înţeleagă este de ce a suferit această „pierdere“. În încercarea de a-i da un sens, ea traversează un abis în care experimentează moartea (altora) şi învaţă să accepte „părăsirea“, imaginînd diferite scenarii. Scriitura lui Yannis Mavritsakis se înscrie într-o direcţie contemporană, cu o succesiune de monoloage sau scene în două personaje (scurte şi abrazive) care construiesc o poetică intimistă a traumei văzute din interior, cu un conflict disimulat în lirism. Este o formulă care a invadat dramaturgia,
  Citeste tot pe Dilema veche