editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4
• 5

• Mecanisme şi mecanica lor de Marina Constantinescu sursa: România literară
  M-am gîndit de curînd, într-o noapte, pe drumul de întoarcere de la Braşov, de la teatru, de ce mă tulbură, de fiecare dată, întîlnirile cu Thomas Bernhard. Cu părţi din opera lui, vreau să spun.
  Sau discuţiile pe care le-am avut în studenţie şi de atîtea ori de atunci încoace cu oameni feluriţi, din foarte diferite colţuri ale lumii. Sau spectacolele pe care le-am văzut la noi sau în alte părţi. E o întrebare care revine, din cînd în cînd. Discursul lui rebel e structurat, precis şi taie ca un bisturiu. Fiecare cuvînt al acestui autor-personaj poartă mii de lumi semantice, de vibraţii în care clocotesc mii de stări, de sentimente, de nelinişti, de verdicte care acoperă, de fapt, tot atîtea îndoieli. Acutele intoleranţei din textele lui Bernhard îmi amintesc de propria mea intoleranţă. Am fost, poate, prea radicală pe alocuri. Cu mine şi cu ceilalţi. Cred că la Bernhard intoleranţa s-a dezvoltat ca un sistem de autoapărare.
  Citeste tot pe România literară
• Pădurea, un personaj de Doru Mareș sursa: Observator Cultural
  Deşi aparţinînd unor specii diferite (cît de diferite mai pot fi ele, din moment ce, pentru a parafraza titlul unui celebru volum de poezie, în fond toate sînt comedii), două foarte viguroase spectacole ale Teatrului „Sică Alexandrescu“ din Braşov – Puterea obişnuinţei, după Thomas Bernhard, în regia lui Claudiu Goga, şi Despre iubire la om, după Cehov, în regia lui Alexandru Dabija – au ceva în comun: pădurea. Pădurea desfrunzită. Modul în care aceasta este utilizată scenografic face pur şi simplu diferenţa conceptuală a celor două exerciţii scenice. Pădurii lui Goga (regizorul îşi semnează singur decorul, costumele, excelent gîndite şi ele, aparţinînd Liei Dogaru) îi este esenţială multitudinea de ramuri subţiri, de filamente aproape imposibil de urmărit, un ocean de dendrite prin care viermuieşte multitudinea de complexe şi de obsesii freudiene. Pădurea lui Dabija (semnată de Cosmin Ardeleanu) este una de mesteceni (nici o
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Obsesia care ucide muzica de Simona Chițan sursa: Adevărul literar și artistic
  „Cu faţa suptă de durere nu-l poţi cânta pe Schubert, şi cu atât mai puţin «Cvintetul păstrăvului»“, spune Caribaldi în spectacolul „Puterea obişnuinţei“. Austriacul Thomas Bernhard (1931-1989), unul dintre cei mai talentaţi dramaturgi postbelici, ar fi împlinit 80 de ani pe 9 februarie.
  Suflete goale, printre copaci dezveliţi de frunze. Muzicieni pe care arta lor nu-i salvează. Tehnica, disciplina şi repetiţiile duse la extrem ucid sufletele şi sensibilitatea artiştilor, un jongler, un dresor şi un clovn. Artiştii dintr-un mic circ devin marionete dezasamblate şi mutilate sub mâna de fier a lui Caribaldi (Marius Cordoş), care-şi terorizează inclusiv nepoata-balerină (Maria Gârbovan).
  „Puterea obişnuinţei", un spectacol controversat, care a generat scrisori vehemente în breaslă din cauza neselecţionării anul trecut în cadrul Festivalului Naţional de Teatru, merită văzut la Teatrul „Sică Alexandrescu" din Braşov.
  Citeste tot pe Adevărul literar și artistic
• Prova d’orchestra de Andreea Dumitru sursa: Teatrul azi
  „În Austria, despre Bernhard se zice că ar fi o boală – am fost «infectat» şi eu“, afirma Krystian Lupa, regizor polonez apropiat de sensibilitatea scriitorului, comentând un excepţional spectacol pe care l-a realizat, după romanul Kalkwerk, la Stary Teatr din Cracovia. La noi, în ultimii ani, o astfel de afinitate a părut să demonstreze Alexandru Dabija, dar, după Creatorul de teatru, şi el a părăsit (cel puţin, o vreme) acest drum. O montare a lui Dragoş Galgoţiu, cu Societatea de vânătoare, la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, a fost destul de comentată, dar nici aceasta nu a dat naştere unei preocupări de lungă durată pentru dramaturgia austriacului. La urma urmelor, n-ar fi prea greu de înţeles de ce Thomas Bernhard e incomparabil mai puţin „prezent“ pe scenele din România decât scriitori de acelaşi calibru, cum sunt Beckett ori Kafka. Pe câte dintre scenele noastre s-ar putea vorbi despre căutarea perfecţiunii absolute,
  Citeste tot pe Teatrul azi
• Oglindă a societăţii, în faţa publicului de teatru de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  Piesa "Puterea neobişnuinţei" a dramaturgului austriac Thomas Bernhard, din care se desprinde o armonie a discursului narativ, deşi e scrisă într-un stil provocator, a văzut lumina rampei, de curând, la Teatrul Dramatic "Sică Alexandrescu" din Braşov. Este o montare selectă ce se adresează unui public inteligent.
  Regizorul Claudiu Goga a ales să monteze "Puterea neobişnuinţei", text scris de Thomas Bernhard în prima jumătate a anilor '70, pentru că "e o piesă foarte potrivită pentru ceea ce se întâmplă astăzi în cultura românească şi în special în teatru", după cum mi-a spus. Mai degrabă, este o meditaţie asupra a ceea ce înseamnă creatorul şi opera sa, iar în faţa publicului este pusă o oglindă a societăţii, o oglindă asupra meseriei de artist.
  Duritatea descrisă de Thomas Bernhard este asociată de Goga cu munca unui chirurg care operează fără anestezie. Autorul nu dă indicaţii regizorale în această piesă consistentă,
  Citeste tot pe Jurnalul Național