Stagiunea se apropie de sfarsit. In curand, vom incepe sa numaram, onest sau - potrivit intereselor de partid(a) - ca Ghita Pristanda, steagurile cu care institutiile teatrale si-au pavoazat fatada vreme de aproape zece luni, cat a durat sezonul. Unele teatre se vor infatisa foarte mandre la acest moment al adevarului, altele vor da din colt in colt (vorba vine), altele, in fine, vor da din clont, insirand titluri si autori cat pentru zece scene. Problema nu sta insa doar in cantitate - truism de natura, inca, a starni uimire si proteste.
Pentru ca exista, inca, directori de teatru care se arata convinsi ca numarul mare de premiere poate constitui, de unul singur, certificatul de bravura care sa-i propulseze in randul gospodarilor fruntasi. Fara indoiala, a scoate spectacole multe e un merit; se dovedeste astfel ca atat atelierele cat si actorii pot lucra in ritmul normalitatii pe care o invocam si pe care ne-o dorim. Pe de alta parte, in teatrele unde oamenii sunt mereu ocupati au
Citeste tot pe
Ziarul de duminică
