editeaza

• 1
• 2
• 3

• Când Regele moare, spectatorul învie - FNT, 2018 de Andrei Vornicu sursa: Zi de zi, Tg. Mureş
  Cuplul de regizori Andreea şi Andrei Grosu au devenit de ani buni etaloane ale calităţii teatrale prin fondarea şi conducerea teatrului independent unteatru care, iniţial, funcţiona în condiţii precare într-un imobil din spatele CEC-ului. În pofida mijloacelor restrânse, teatrul s-a impus pe piaţa artistică bucureşteană prin producţii de calitate, în care nu s-au făcut rabat la talent şi pasiune. Între timp, unteatru a devenit un brand în sine, a obţinut un sediu nou, pe măsura prestigiului, iar fondatorii au câştigat notorietate ca regizori.
  Având ca background exigenţa artistică în detrimentul dimensiunii comerciale şi primind girul Teatrului Naţional din Bucureşti, cei doi regizori au ales piesa lui Eugène Ionesco care e, cu siguranţă, cea mai personală, la nivel uman cea mai profundă şi, din punctul meu de vedere, cea mai semnificativă: Regele moare. Distribuţia, formată din marii actori Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ,
  Citeste tot pe Zi de zi, Tg. Mureş
• Ca un Rege ce este, a învățat să moară. de Nona Rapotan sursa: BookHub
  Mi-e greu să scriu despre montarea celor doi Grosu de la Teatrul Național I.L. Caragiale fără să reiau din cele spuse deja de alții. E drept că a și trecut ceva timp de premieră, a fost și vacanța dintre stagiuni, iar spectacolul a fost selectat și în FNT 2018, ceea ce spune multe despre calitatea acestuia. De regulă, la un astfel de spectacol, în care joacă nume mari, iar textul este și el al unui mare dramaturg, există o unanimitate în aprecierea acestuia ca fiind bun/foarte bun, de multe ori încă de dinainte de premieră, căci, nu-i așa, n-are ce să meargă prost când ai actori uriași pe scenă și text excelent care să le pună în valoare talentul. Cam așa s-a întâmplat și de această dată, toate cronicile care mi-au căzut sub ochi au doar cuvinte la superlativ, fie la adresa regizorilor, fie la adresa actorilor etc. În cea mai mare parte, aceste laude sunt binemeritate, oricât de critică aș fi (și chiar sunt extrem de critică de multe ori),
  Citeste tot pe BookHub
• Arta nemuririi lui Victor Rebengiuc în „Regele moare” de Horia Ghibuțiu sursa: Blog de ziarist
  „Regele moare”, montat de regizorii Andrei și Andreea Grosu la TNB după textul lui Eugène Ionesco, înnobilează actuala stagiune cu un spectacol de o majestuoasă vitalitate. E o punere în scenă care evidențiază marea artă interpretativă și înțelegerea profundă a unui text de referință. În egală măsură, asigură nemurirea artistică a unui actor esențial și unic, Victor Rebengiuc.
  Înainte de toate, „Regele moare” e o captivantă întâlnire: a marii scene cu o capodoperă a teatrului absurd; a tinerilor regizori Andrei și Andreea Grosu – ei înșiși eroii unei întâlniri speciale, în 2009, când au decis să schimbe lumea – cu un actor de care îi desparte aproape jumătate de veac (Victor Rebengiuc merge pe 85 de ani). Cred că nimeni nu poate zugrăvi mai bine această întâlnire a generațiilor mai bine decât Andrei Pleșu: „De la o vreme, constat cu satisfacţie că o sumedenie de regizori tineri şi foarte tineri apelează la el pentru
  Citeste tot pe Blog de ziarist
• Și totuși moare de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Regele moare e una dintre cele mai ușor de înțeles piese ale lui Ionesco. Nimic absurd aici, doar spaima, de cînd lumea, a omului în fața necunoscutului morții, încercarea de a amîna cît se poate momentul și acceptarea, treptat, cu greu, după împotriviri mai mult sau mai puțin violente, a sfîrșitului. Piesa înfățișează tocmai acest proces al acceptării, al felului cum cel care urmează să moară se rupe încet de toate legăturile cu lumea aceasta. Nu o poate face de unul singur. Îl ajută familia – aici, prima și a doua soție – și apropiații – slujnica, guardul, medicul. În traversarea prăpas­tiei dintre negarea violentă a morții, dintre revoltă și acceptarea ei resemnată, personajul suferă o transformare uriașă, echivalentă cu o iluminare, ajungînd să înțeleagă și să aprecieze valoarea fiecărui moment de viață, oricît de mărunt.
  Montarea soților Andreea și Andrei Grosu subliniază puternic latura umană a personajului și
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Poezia morții de Silvia Dumitrache sursa: Observator Cultural
  În încercarea sa de a defini și de a înțelege momentul învăluit în mister al morții, Eugen Ionescu scria Regele moare considerînd că lucrul cel mai important pe care poți să îl faci este să înveți și să-i înveți și pe alții să moară. „Sîntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim“ și, chiar dacă am trăi sute de ani, apropierea morții tot ne-ar lua prin surprindere. Regele moare aruncă o notă poetică asupra mor­ții, făcînd din acest moment al trecerii către necunoscut o meditație asupra stărilor și gîndurilor care însoțesc această înaintare spre eternitate – sau spre nonființă, o lecție de asumare a mortalității tipic umane, ce poate să conțină însă infinite resurse de frumusețe.
  Montarea cu Regele moare pe care Andrei și Andreea Grosu – nume deja emblematice pentru teatrul independent din România – au realizat-o pe scena mare a Teatrului Național din București, cu o distribuție de excepție (Victor
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Omul în ‘’Regele moare‘’, cu Victor Rebengiuc și Mariana Mihuț de Corina Dima sursa: Ziarul Metropolis
  ‘’Regele moare’’ de Eugen Ionescu de la Teatrul Naţional Bucureşti, în regia lui Andrei Grosu şi Andrea Grosu, aduce un regal actoricesc susţinut de Victor Rebengiuc şi Mariana Mihuţ.
  Teatrul Național București. Sala Mare, aproape 1.000 de locuri. Sală plină. Aproape 1.000 de perechi de ochi țintuiesc scena. Freamăt în așteptarea începutului spectacolului. Cortina se ridică.
  În mijlocul imensei scene este delimitat spațiul unei sufragerii modeste. Pe fundalul negru de jur-împrejur, camera pare decupată, ca o insula. Atmosferă intimă, de familie, șase personaje în cătarea unor răspunsuri.
  Regele (întruchipat de actorul Victor Rebengiuc, care merge pe 85 ani!) află că nu mai are mult de trait. Alături de cele două soții, doctorul-astrolog, o garda și o servitoare, regale dezbate, întreabă, se împotrivește și meditează asupra morții.
  Pare ca dramaturgul a strâns într-o cutie imaginară nenumărate întrebări, trăiri, frici,
  Citeste tot pe Ziarul Metropolis
• Regele (se) moare. Cubul rubik al vieții și al morții pe scena TNB de Andreea Nanu sursa: Revista 22
  Le Roi se meurt. Reflexivul lipseşte din tra­ducerea românească a piesei lui Eugène Io­nesco, Regele moare. După experiența spec­tacolului total montat la Teatrul Na­ţional în regia lui Andrei şi Andreea Grosu, am simţit nevoia să recuperez in­di­ciul reflexivităţii camuflate discret în titlul original. Îl voi folosi ca pe un cifru, o privire pe gaura cheii în uni­versul unei morţi anun­ţate. În general s-a scris mult despre moarte, s-a fă­cut „multă literatură“, cum spune Ionesco (dar și re­gele Bérenger: „Literatura mă umple şi mă goleşte“), ca antidot împotriva fricii de a dispărea, pur și simplu, în neant; dar parcă niciodată cuvintele nu au devenit, ca în spectacolul Regele moare, o punte în­tre început şi sfârşit, o explicaţie, dar şi o reconciliere cu ceea ce ne transcende. Avem în faţă un spectacol ca un cub rubik ale cărui faţete, cărora le corespund în­toc­mai cele şase personaje, sunt desfăcute şi
  Citeste tot pe Revista 22
• Regele SE moare? de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  De câteva luni încoace, revista „22“, una dintre puţinele publicaţii încă serioase, are un nou colaborator în materie de teatru. O doamnă pe nume Andreea Nanu pe care eu nu am avut încă plăcerea de a o cunoaşte.
  Sigur, e foarte bine de fiecare dată când se mai câştigă un condei care dovedeşte interes pentru genul altminteri tot mai năpăstuit şi, se pare, din ce în ce mai puţin ofertant al cronicii de teatru. Lucru, la urma urmei, cum nu se poate mai bizar având în vedere numărul mereu în creştere al absolvenţilor secţiilor de Teatrologie de la facultăţile de specialitate. Secţii ce s-au înmulţit şi ele în dispreţul oricărui interes faţă de solicitările reale de pe piaţa muncii.
  Am citit câteva dintre cronicile noii noastre consore. Nu întotdeauna i-am împărtăşit opiniile, ceea ce este un lucru cum nu se poate mai firesc la urma urmei. Nu aş fi scris şi spus nimic despre producţia critică a domniei-sale poate şi fiindcă îmi
  Citeste tot pe Adevărul
• Bérengeria (plină) de absurd de Bogdan Burileanu sursa: Agenda LiterNet
  Bérenger I-ul, regele care se moare (Le roi se meurt) este, de fapt, al patrulea din familia ionesciană a Bérenger-ilor. Dar, cum lumea absurdului este una întoarsă pe dos...
  Primul, sub aspect cronologic, rămâne cel din Ucigaş fără simbrie (jucată, în premieră, în 1958). Fondatorul dinastiei - ca să-i zicem aşa - este cu adevărat măreţ şi copleşitor, în pledoaria sa finală, susţinută cu un nobil patetism, cu o luciditate dureroasă, cu sensibilitate omenească şi tragism. Ştie că, şi el, se moare (se duce, se sfârşeşte); dar nu înainte de a-şi etala umanitatea! Ne-o încredinţează nouă, spectatorilor - cei pentru care demersul său are sens, devenind înălţător. În faţa Ucigaşului, candoarea, nobleţea, înţelepciunea acestui prim Bérenger se revarsă, pe alocuri dezlănţuit. Pentru ca apoi, pe măsură ce lucrurile evoluează, să înţeleagă zădărnicia raţiunii, asumându-şi condiţia de victimă inexorabilă. O face într-un
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Şi regii mor, nu-i aşa? de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Eugène Ionesco şi-a expus de mai multe ori, de-a lungul vremii, anxietatea pe care i-o declanşa gîndul morţii, o stare care l-a bîntuit ani la rînd şi pe care o stăpînea prin diferite procedee („Spre a-mi potoli angoasa (...), noaptea în pat îmi amintesc numele tuturor celor care au murit“) sau i se lăsa pradă cu totul („Acum cîţiva ani mă credeam pe moarte. Cîteva luni am trăit într-o spaimă nebună“). Abordînd direct subiectul în Regele moare, Ionesco a creat o parabolă despre uman şi proprietăţile sale: omul ca stăpîn (rege) al propriului univers, supremaţia ego-ului în raport cu ceilalţi, teama de stingere şi uitare, angoasele şi regretele înaintea sfîrşitului. Frica de moarte, profund umană şi rezonabilă, este trăită paroxistic căci nimeni nu are experienţa morţii, singura care ar putea atenua angoasa necunoscutului. Una dintre lecţiile esenţiale (şi individuale) ale vieţii, de la care nu se poate lipsi şi care nu se
  Citeste tot pe Dilema veche
• Ce rămâne, domnule? de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Regele moare. Omul anonim moare. Umanitatea moare. Dumnezeu moare. Tu mori. Eu mor. Toţi murim. Totul moare.
  Fiecare dintre aceste fraze, ipostaze, bucăţi de adevăr este înscenată în minunatul spectacol cu Regele moare de Eugen Ionescu, montat de Andreea şi Andrei Grosu la Sala Mare a TNB. Spectacolul despre care se poate spune că inaugurează cu adevărat versiunea adusă la zi a celei mai încăpătoare săli de teatru a Bucureştiului. După patru ani confuzi, cenuşii, trişti, Sala Mare primeşte, în fine, în portofoliul său un spectacol ce are toate şansele să devină legendar.
  Un spectacol în care infrastructura tehnică înţelept şi talentat mânuita îngăduie monologuri aproape şoptite (aplauze ample pentru cel / cea responsabil pentru universul sonor), lacrimi care se zăresc din înaltul sălii, detalii scenografice minuscule observabile din oricare dintre cele 940 de fotolii.
  Un spectacol în care reflectoarele lui Chris Jaeger privilegiază chipuri,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Rebengiuc faţă în faţă cu Ionesco, în „Regele moare“. O regină înfruntă stihiile morţii. Ea se numeşte Mariana Mihuţ de Simona Chițan sursa: Adevărul
  E greu să scrii despre Victor Rebengiuc. E şi mai greu să scrii despre Mariana Mihuţ, mai ales când face un rol asemănător ca forţă celui din „Îngropaţi-mă pe după plintă“, de la Bulandra, în regia lui Korsonkyi. E foarte greu să scrii despre cei doi împreună, când se întâlnesc şi îşi dau replica unuia altuia într-un text tulburător. Şi vorbesc aici despre spectacolul „Regele moare“, după Ionesco, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu de la TNB.
  Într-un interviu, realizat în 2016, în cabina sa de la Teatrul Bulandra, Victor Rebengiuc mărturisea: „Nu vreau spectatori la moartea mea“. Întotdeauna, am zis că vreau să ies din presă înainte de a trebui vreodată să scriu despre moartea lui Victor Rebengiuc, la propriu. Şi, sper, să mă ţin de cuvânt. Sunt prea legată de acest actor, după ce am lucrat la monografia "Victor Rebengiuc, Omul si Actorul" (Humanitas, 2008). Actorul a acceptat provocarea lui Andrei şi Andreea Grosu de a
  Citeste tot pe Adevărul
• Eşuata dorinţă de nemoarte de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Ionesco a scris Regele moare în anul 1962. Avea la acea vreme 51 de ani. A făcut-o, declarând că a dorit să se pregătească pentru moarte, după o lungă şi grea boală, situându-se din acest punct de vedere la antipodul personajului său, Bérenger.
  Regele sau, mai degrabă, omul care, atunci când i se face cunoscută sentinţa în conformitate cu care mai are de trăit doar o oră şi treizeci de minute şi că pentru el totul se va încheia odată cu sfârşitul spectacolului – un spectacol la puterea a doua fiindcă el coincide cu spectacolul jucat în faţa lui Bérenger de toţi cei care îl înconjoară, dar şi cu cel pe care îl vedem noi, spectatorii aflaţi în sală- începe să cerşească timp. Formula teatrului în teatru este evidentă. Spre deosebire de Ionesco, cel ce a început a se gândi la moarte încă de pe vremea când avea frageda vârstă de numai patru ani (a se vedea mărturiile din atât de des invocatele Notes et contre-notes),
  Citeste tot pe Adevărul
• Claviaturile timpului, între a fi şi a povesti de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  “Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta îmi pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim”, motivează dramaturgul Eugène Ionesco nașterea piesei Regele moare. Textul (tradus de Vlad Russo și Vlad Zografi) este cea mai caldă, înduioșătoare și sinceră mărturisire a omului Eugène Ionesco despre marea întâlnire finală. Neliniștile nesfârșite, agonia permanentă din Jurnalele sale își găsesc transpunerea dramatică într-unul dintre cele mai profunde „poeme” despre moarte și acceptarea ei. O metaforă alegorică a trecerii, o confesiune în oglindă a propriei conștiințe. Întreaga zbatere interioară a lui Bérenger‒ revolta, frica, spaima, groaza, tristețea, bucuria, dorința de a trăi, amintirile, nostalgia, resemnarea ‒ nu este altceva decât un ceremonial al trecerii prin care el, omul, învață acceptarea, învață a muri.
  Citeste tot pe Cotidianul
• Un spectacol memorabil! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Pe nedrept Eugene Ionesco, autor și al piesei “Regele moare”, a primit eticheta de creator al teatrului absurd. Dramaturgul s-a aflat mereu în creațiile sale în căutarea “unei lumi mai luminoasă decât lumina”, dar nu a reușit să o descopere, cum nimeni nu o poate descoperi. “Scriu ca să regăsesc lumina aceea și ca să-ncerc s-o împărtășesc” era cerdința lui Eugene Ionesco. Nu a putut să o descopere, dar a aflat … absurdul în “omul rătăcind fără scop, un om care și-a uitat scopul, rupt de ceea ce era pentru el esențial (…)”. Acea formă a “absurdului” existențial se regăsește în piesele sale în care “Nimic nu e CUMPLT, / Totu-i cumplit. / NIMIC nu-i comic. / TOTUL e tragic. / Nimic nu-i TRAGIC, / Totul e COMIC … “, cum considera scriitorul realitatea. Mărturia sa ne e alcătuită din jocuri de cuvinte de cel care și-a intitulat creațiile “antipiese”, “drame comice” sau “farse tragice”. În volumul său de eseuri
  Citeste tot pe Spectator
• Rebengiuc faţă în faţă cu Ionesco, în „Regele moare“. O regină înfruntă stihiile morţii. Ea se numeşte Mariana Mihuţ de Simona Chițan sursa: Adevărul
  E greu să scrii despre Victor Rebengiuc. E şi mai greu să scrii despre Mariana Mihuţ, mai ales când face un rol asemănător ca forţă celui din „Îngropaţi-mă pe după plintă“, de la Bulandra, în regia lui Korsonkyi. E foarte greu să scrii despre cei doi împreună, când se întâlnesc şi îşi dau replica unuia altuia într-un text tulburător. Şi vorbesc aici despre spectacolul „Regele moare“, după Ionesco, în regia lui Andrei şi Andreea Grosu de la TNB.
  Într-un interviu, realizat în 2016, în cabina sa de la Teatrul Bulandra, Victor Rebengiuc mărturisea: „Nu vreau spectatori la moartea mea“. Întotdeauna, am zis că vreau să ies din presă înainte de a trebui vreodată să scriu despre moartea lui Victor Rebengiuc, la propriu. Şi, sper, să mă ţin de cuvânt. Sunt prea legată de acest actor, după ce am lucrat la monografia "Victor Rebengiuc, Omul si Actorul" (Humanitas, 2008). Actorul a acceptat provocarea lui Andrei şi Andreea Grosu de a
  Citeste tot pe Adevărul
• Lecție de moarte de Monica Andronescu sursa: Yorick
  „Regele moare este o piesă care nu-și are originea nici într-un vis, nici într-o stare de imaginație liberă… Fusesem bolnav și-mi fusese foarte frică… Mi-am spus că poți să înveți să mori, că poți să-i înveți pe alții să moară. Acesta mi se pare lucrul esențial pe care-l putem face, fiindcă suntem niște muribunzi care nu acceptăm să murim. Piesa este o încercare de ucenicie a morții…”. Iată cuvintele cu care Eugène Ionesco, dramaturgul care mărturisea că teatrul lui este autobiografic, își povestea experiența personală legată de acest extraordinar text scris în 1962, la 50 de ani, când moartea era încă departe… Moartea, obsesia întregii lui vieți, moartea experiența absurdă căreia nu i te poți sustrage. „Am fost mereu obsedat de moarte”, spunea Ionesco. „De la vârsta de patru ani, de când am știut că voi muri, angoasa nu m-a mai părăsit. E ca și cum aș fi înțeles, dintr-odată, că nu era nimic de făcut ca
  Citeste tot pe Yorick
• „Regele moare”. Trăiască Teatrul! de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Moartea este un concept destul de abstract. Pare o noţiune vagă; ce înseamnă, de fapt, a muri? Biologic oricine poate înţelege efectele. E o stagnare, o încetare a tuturor funcţiilor. E un somn. E sfârşitul. Dar ce înseamnă, de fapt, această trecere în absenţă? Cum e mai just să te raportezi la ea – din unghi subiectiv al celui care pleacă sau al celor care rămâne? De care moarte ne e mai frică – de cea proprie sau de a celorlalţi? Frica la modul general de necunoscut devine foarte precisă când o reducem la absurdul noţiunii de moarte. Pentru că frica de moarte e absurdă – realitatea faptului că toţi avem să murim la un moment dat este unul dintre puţinele adevăruri general valabile de care suntem răspunzători odată cu naşterea. Şi atunci, dacă avem o viaţă întreagă să ne împăcăm cu gândul, de ce atâta teroare? De ce paralizăm în faţa ideii de moarte? Nu durerea, nu lipsa, nu dorul; frica de moarte este absurdă. Este, poate,
  Citeste tot pe Yorick