editeaza

• "Regele moare", în regia lui Victor Ioan Frunză de Magdalena Popa Buluc sursa: Cotidianul
  „O să mor... O să mor peste 40 de ani, 50 de ani, peste 300 de ani, mai târziu o să mor, când o să vreau eu, când o să am timp. Eu sunt Regele, eu hotărăsc!”, exclamă Marius Bodochi în rolul principal din Regele moare de Eugène Ionesco.
  În memoria lui Eugène Ionesco (n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris), Casa de Producţie TVR a programat luni, 24 noiembrie, de la ora 20.00, la TVR 2, una dintre piesele marelui scriitor: Regele moare (Le Roi se meurt), sub direcţia de scenă a maestrului Victor Ioan Frunză.
  „Regele moare – poem de sumbră tonalitate pe tema statutului de muritor al omului şi a crimei în masă. Este profund metafizic, în imageria lui regăsindu-se ecourile poemelor lui John Donne, precum şi ale lui Charles Baudelaire, poetul francez preferat al lui Ionescu”, scrie Rosette C. Lamont în Ionesco’s Imperatives, University of Michigan, 1993.
  Universul absurdului se naşte din ideea prăbuşirii întregului
  Citeste tot pe Cotidianul
• Crepuscul monarhic de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Avatarurile experientei limita – moartea –, surprinse intr-o formula a gradatiilor aglutinante, constituie o tema constanta de reflectie pentru regizorul Victor Ioan Frunza. In stagiunea trecuta, in Calatorii cu dricul, doua personaje emblematice pentru tipul de raportare institiuta, porcul si copilul, parcurgeau initiatic traseul spre moarte. Primul rememorindu-si intr-un ton elitist existenta si anticipind cu un umor grav sfirsitul in abator, celalalt asociind clipa finala cu imaginarul ludic, o moarte cu papusi si baloane, in care spiritul supravietuieste printr-un joc complicat.
  Recentul spectacol de la Theatrum Mundi, Regele moare, este si el o parabola a mortii, intr-o cheie filozofic-absurda excelent valorizata de Ionescu (dupa parerea mea, cel mai dens si poetic text al dramaturgului, o deconstructie subtila a ideii de nemurire), accentuind substratul si straniile efecte ale paradoxului. Replicile merg pe muchia concretului, depasindu-l insa si transferind semnificatiile
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Sala tronului de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Biblioteci judeţene
  Galerie Foto
  Video
  Abonamente
  Contact
  
  Numărul curent: 19
  
  Arhivă
  Home Arhivă 2002 Numarul 21 Sala tronuluiCronica Dramatică:
  Cînd citeşti textele lui Eugène Ionesco, nu neapărat piesele lui, simţi un disconfort. La început concret, fizic: scaunul devine, brusc, incomod, pe birou sînt prea multe sau, dimpotrivă, prea puţine lucruri, creionul pentru notiţe este prea ascuţit sau prea bont, canapeaua, nouă, îşi scoate arcurile în relief să te înghiontească. Mintea intră în conflict cu eul tău. Deşi pare să priceapă imediat sensul cuvintelor şi alcătuirea lor în frază, are de furcă, mult timp după închiderea cărţii, cu nuanţele şi paradoxurile născocite de Ionesco, cu întoarcerea lor, ca o mănuşă, pe partea cealaltă. Pari mereu învins tu, cititorul şi, totuşi, învingător faţă de cei din jurul tău. I-am invidiat mereu pe regizorii care i-au pus în scenă piesele. Mai mult decît un armistiţiu,
  Citeste tot pe România literară
• Regele moare cu fantezie, când regizorul are clasă de Cristina Rusiecki sursa: Observator Cultural
  Doua sint liniile de forta pe care regizorul Victor Ioan Frunza si-a ridicat constructia scenica la Theatrum Mundi: solutia scenografica, nemaivehiculata in spatiul scenic de la noi – cel putin de o buna bucata de vreme – si exceptionala prestatie a lui Marius Bodochi in rolul principal din Regele moare, textul lui Eugen Ionescu. Daca exista o trasatura care leaga ultimele spectacole ale lui Victor Ioan Frunza, aceasta este un soi de manifest pentru normalitate si coerenta, un refuz al hiatusului sau al sincopei socante. Oricit de eclectice au fost, modalitatile scenice abordate, uneori pina la incongruenta, bagheta regizorala a ultimelor productii a staruit in armonizarea tuturor solutiilor disparate (vezi, de exemplu, ariile interpretate de mezzosoprana si masinaria constructivista de pe scena), astfel incit spectacolul sa ramina unitar si usor de inteles.
  
  In Regele moare, ca semn exterior al invizibilei miini regizorale atotdatatoare de unitate, sta, desupra tuturor,
  Citeste tot pe Observator Cultural