Noi, cei ai Teatrului, ridicăm lumii oglinda în faţă. Şi ne mândrim că îi arătăm pe ei, civilii, aşa cum sunt. Că punem umărul nostru cel artist la mersul istoriei. Că spunem adevărul, iar prin meşteşugul nostru schimbăm lumea cea mică din spectator, pentru ca el, molipsit de harul nostru, să schimbe la rându-i lumea cea mare. O nobilă soartă, un sacrificiu în numele ideii de frumos, un ideal estetic. Dar noi, noi cei ai Teatrului, cât de des ne privim în oglindă? Nouă cine ne serveşte drept undă în care să ne recunoaştem? Mai ştim cine suntem? Ne mai recunoaştem chipurile încărcate de atâtea măşti? Sau noi stăm doar la adăpost şi de la înălţimea scenei sfinte avem dreptul de-a închide ochii în faţa propriei reflexii. În lumea noastră oglinzile nu mai arată chipuri, ci personaje. Prea rar suntem dispuşi să invităm în culise lumea de afară care odată cu ea ar aduce, poate, un ciob de sticlă în care ne-am recunoaşte aşa cum
Citeste tot pe
Yorick