Un spectacol introducere de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Știam demult grație bunăvoinței secretariatelor literare a mai multor teatre din țară că William Shakespeare a fost un poliglot care a scris o bună parte din opera sa, dacă nu cumva chiar toată, (și) în limba română, fiindcă altminteri cum s-ar explica frecventa absență de pe afiș și din caietulprogram a numelui traducătorului. Se pare că Secretariatul literar al Trupei Iosif Vulcan a Teatrului de Stat din Oradea are noi date în privința vizionarismului marelui Will care, anticipând cu multe secole înainte că piesa lui Romeo și Julieta va fi înscenată pe malurile Crișului, a indicat cu fermitate distribuția. Numai așa s-ar putea justifica informația ce ne este livrată atât de afișul cât și de ilustrata cu funcție de succedaneu de caiet de sală, informație ce sună astfel: distribuția (în ordinea indicată de autor): Sorin Ionescu, George Voinese, ș.a.m.d. Trec peste faptul că de pe ambele adjuvante spectacologice lipsesc cele două puncte absolut necesare. Pe verso-ul vederii cu pricina, ordinea este sensibil modificată din rațiuni ținute ascunse. Se vede treaba că sleit în urma efortului făcut, același Secretariat literar nu și-a mai putut regăsi puterile și a trecut sub tăcere numele scenografului montării. Pe surse, dar și la aplauzele din final am aflat că ar fi vorba despre Oana Cernea. Acum, lăsând și gluma, și ironia la o parte și dincolo de rațiunile, justificate sau nu, ce au dus ca numele Oanei Cernea să nu fie menționat nici măcar pe afiș, mă grăbesc să spun că ea are meritul de a fi inventat aproape din nimic, cu un buget minimal, un decor ce izbutește să sugereze feluritele locuri în care se petrecea acțiunea din celebra piesă shakespeariană- piața publică, chilia fratelui Lorenzo, odaia Julietei, spațiul în care se consumă tragedia din final, ș.a.m.d. Iar împreună cu regizorul Bogdan Hușanu, Oana Cernea a găsit și o modalitate extrem de ingenioasă de rezolvare scenografică a dificilei scene–cheie a balconului.
Regizorul Bogdan Hușanu a întocmit un conspect scenic clar, fără prea multe complicații, în consonanță cu aspirațiile montării și ținând cont de publicul căruia aceasta i se adresează. Care montare e mai curând un spectacol-introducere, o prefață la un viitor și așteptat mare spectacol cu Romeo și Julieta. Cel de acum se adresează unui public anume, cel care, de altminteri, reprezintă cel mai consistent segment de spectatori ai Teatrului de Stat din Oradea - liceenii. E replica în teatru a concertelor educative de la Filarmonică, propune o formulă economicoasă de tratare teatrală a poveștii. Vedem pe scenă niște tineri veseli, nepăsători și optimiști, încă neieșiți cu totul din adolescență, nițeluș neconformiști, prea puțin interesați în realitate de dușmănia dintre familiile Capulet și Montague, o dispută despre care au auzit câte ceva, dar căreia nu îi prea cunosc motivațiile și nici nu îi anticipează consecințele. Care habar nu au de tragedia ce se pregătește să îndolieze dar să și înțelepțească cele două familii rivale. Spectacolul lui Bogdan Hușanu mai-mai că îi dă dreptate lui Haig Acterian, cel care scria: Romeo și Julieta pare un sonet, o stare sufletească de sonet dramatizată: acțiunea e consecința unei singure stări sufletești a lui Romeo, ea stăpânește toată tragedia. Piesa nu este tragedia iubirii lui Romeo pentru Julieta, ci descrierea sub toate formele a stării de spirit de sonet a lui Romeo. (cf. Shakespeare, Editura Ararat, București, 1995). Fiecare dintre celelalte personaje înseamnă câte un reflex al acestei stări de spirit. Din ea ies pe rând, plătind un preț apreciabil Mercutio (un Mercutio jucăuș, căruia îi place condiția de clown, așa cum îl portretizează Șerban Borda) și Tybalt (Petre Ghimbășan), Benvolio (un Benvolio cam prostuț dar sentimental, cum îl imaginează Pavel Sîrghi) și Paris (scorțos, comme il faut , interesat de rangul și de averea Julietei, dar și fermecat de frumusețea ei, așa cum ni-l propune Sorin Ionescu), Doica (personaj popular, dar și ridicol- sofisticat, plângăcioasă și voluntară, mămoasă și cu nuri deopotrivă, așa cum o desenează ferm Elvira Rîmbu), Peter (copilăros și poate tâmpițel, foarte aproape de Arlechino, cum îl intuiește Ciprian Ciuciu), fratele Lorenzo (Emil Sauciuc ne lasă să înțelegem complexitatea personajului), Julieta (delicată, cu o anume tristețe intrinsecă firii și o melancolie inițială, așa cum o înțelege Alina Leonte), Romeo însuși (avântat, romantic, cu o candoare adolescentină conceput de Răzvan Vicoveanu), Capulet (amestec de autoritarism, de interese mercantile și de ușoară scleroză încă ținută sub control, cum apare el în buna interpretare a lui Ion Abrudan), și a lui Soție (o femeie semeață, sobră, cu morga specifică rangului, așa cum bine o interpretează Suzana Macovei), cu Ducele (Ion Ruscuț) și Montague (George Voinese). Lui Tiberiu Covaci îi revine misiunea de a deschide spectacolul și de a realiza punerea în temă, dar și de a-l aduce în scenă pe Spițer. Nu pot să nu observ că ar mai fi fost de lucru în cazul anumitor roluri, că unii dintre tinerii actori au probleme cu rostirea textului clasic, cu ținuta scenică, cu pășitul pe scenă, numai că ele trebuiau rezolvate de profesorii din facultate, înainte de a le da diploma de licență.
Spectacolul are pe lângă claritate și o anume eleganță, evită orice fel de aluzie licențioasă, mizează pe sugestie și nu pe demonstrativism. Bogdan Hușanu nu ține cu orice preț să se pună în evidență pe sine, nu vrea să facă pe deșteptul, își rezervă dreptul de a nu inventa suprateme, de a nu iscodi absconsul textului. Nu fiindcă i-ar lipsi imaginația ori capacitatea de problematizare, ci pentru că știe că nu e locul să o facă. Regizorul se concentrează asupra povestirii scenice a tragediei scrise de Shakespeare și mizează pe frumusețea acesteia.
Iar spectatorii pleacă acasă reconvinși de respectiva frumusețe, ceea ce, la urma urmei, nu e puțin lucru. Și e scopul montării. Aceia dintre ei care nu știu cine a fost Shakespeare pleacă acasă nelămuriți în această privință și asta nu din vina regizorului, a actorilor ori a scenografei, ci fiindcă instituția ce a produs spectacolul nu a socotit necesar să le pună la îndemână un minim mijloc de informare, convinsă fiind că despre Shakespeare se vorbește la școală. Nu, din păcate, nu se vorbește. E de sperat că pentru a afla un răspuns la această întrebare adolescenții vor face mai mult decât o simplă căutare pe Google. La urma urmei, spectacolul de la Teatrul de Stat din Oradea deține și meritul de a le arăta adolescenților că există moduri mult mai agreabile de a-și petrece timpul liber decât navigarea pe internet și conversațiile pe Facebook.
