Shakespeare nu a alocat prologul din Romeo şi Julieta unui personaj anume. La fiecare montare, regizorul decide ce şi cum. Cine îl rosteşte, cum îl rosteşte, dacă îl rosteşte. Victor Ioan Frunză i l-a dat pe mână părintelui Lorenzo. Adică, lui George Costin. Cum, de altfel, i-a dat mare parte din restul spectacolului de la Metropolis. Cum, pe vremuri, îi dăduse pe mâna, la CCEUNB, Furtuna. Tot lui Costin. Adică, lui Prospero.
Nu e nici o greşeală. Fratele Lorenzo e aproape Prospero. Romeo şi Julieta e aproape Furtuna. Diferenţa e că Padre poate multe, dar nu totul. El crede într-Unul Dumnezeu, în timp ce Prospero e, în parte, Dumnezeu.
Prospero îl are pe Ariel, Lorenzo pe Angelica, doica. Ei singuri ştiu adevărul. Tot adevărul. Îl ştiu mereu. Îl poartă pe braţe, cel mai adesea. Până obosesc. Până e prea mult. Şi atunci, doica abdică şi aprobă căsătoria Julietei cu Paris. Şi atunci, părintele e incapabil să oprească dublul suicid.
Citeste tot pe
Agenda LiterNet