editeaza

• 1
• 2
• 3
• 4

• Așa cum numai marilor regizori li se întâmplă… de Mircea Morariu sursa: Yorick
  O spun de la început. Romeo și Julieta, spectacolul pe care atât de prețuitul, uneori chiar răsfățatul regizor Yury Kordonsky l-a pus în scenă la Sala Studio a Teatrului Național din București este ceea ce se cheamă simplu și pe românește o cădere. O ratare fără drept de apel. Așa cum numai marilor regizori li se poate întâmpla să rateze. Nu, nu e un spectacol submediocru, cald-căldicel, din categoria acelora despre care s-ar putea spune că, totuși, ar avea ceva care le salvează.
  Pur și simplu, avem de-a face cu o montare care mustește de bune intenții, de dorința de a propune o viziune nouă, extrem-contemporană, asupra unui text clasic, însă în a cărei realizare concretă nimic nu se leagă, aproape nimic nu dobândește proeminență. Totul se consumă într-o violență …violentă și o modernitate care nu aduce nimic care să justifice că regizorul ar fi găsit noi argumente în favoarea sintagmei Shakespeare, contemporanul nostru.
  Sigur,
  Citeste tot pe Yorick
• Bocancul cu ţinte al Julietei de Oana Stoica sursa: Dilema veche
  Cum nu prea mai e nimic de inventat după mii de interpretări şi reprezentări ale tragediei shakespeariene Romeo şi Julieta, ceea ce rămîne de făcut este fie crearea unui cadru contemporan în care să se reimagineze problematica piesei, fie deconstruirea şi reconstruirea textului, cît să transforme scriitura şi să genereze o perspectivă actuală. Spectacolul lui Yury Kordonsky de la Teatrul Naţional Bucureşti, un construct performativ amplu, spectaculos ca imagine şi atractiv prin modernitate, intră în prima paradigmă. Regizorul imaginează rivalitatea celor două familii veroneze într-o metropolă americană de astăzi, sub forma conflictului dintre două bande rivale (cam în aceeaşi zonă stilistică din West Side Story, doar că aici nu e vorba de o lume precară, ci mai degrabă de o „clasă de mijloc“ a interlopilor, deşi nu există explicit în spectacol vreo trimitere la infracţionalitate ca afacere, ci doar la agresivitate şi consum, nu şi trafic,
  Citeste tot pe Dilema veche
• Trashing “Romeo şi Julieta” de Răzvana Niţă sursa: Acta est fabula
  Sunt convinsă că vi s-a întâmplat să vedeţi fotografii selfie în care iniţiatorul (uşor de recunoscut după mâna lipsă din cadru) afişează o mină exuberantă iar „partenerul” este, dacă nu apatic, în orice caz neconvins şi neconvingător. Se întâmplă cu marile personalităţi ajunse în locuri publice, „agăţate” de oameni obişnuiţi dornici de afirmare, şi înghesuite volens nolens în arhiva foto a „admiratorilor”. Cei mai curajoşi dintre aceştia din urmă adoptă posturi şi atitudini familiare de-a dreptul (luat după umeri, pus coarne etc.). Un fel de-a spune „oi fi tu vedeta dar acum te-am prins şi aparatul foto e la mine, aşa că te fac”.
  Se întâmplă că unii regizori aflaţi într-un continuu periplu prin dramaturgia universală, dau peste câte o personalitate intangibilă, încremenită de prea mult timp în legendă, în „poză”, „în insectar”. Şi atunci de ce să nu încerce un „trash the author”?
  Citeste tot pe Acta est fabula
• „Romeo şi Julieta” pe drumul spre haos pavat cu intenţii bune de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Intenţiile ne definesc cel mai bine ca oameni. De la gând la faptă calea poate fi mai lungă decât am crede. Constrângerile de tot felul, morala, educaţia, o mie şi una de motive stau între intenţiile noastre şi ceea ce optăm până la urmă să realizăm din ele. Dar, în sens profund, suntem mai degrabă suma intenţiilor noastre decât cea a acţiunilor. Dacă ne-am putea citi gândurile unii altora ar fi şi periculos, dar şi mai practic. În teatru „intenţia” este cuvântul care ar trebui să stea scris cu majuscule deasupra uşii de la intrarea în scenă; pentru că de la ea ni se trag toate. Acel refren obosit pe care îl tot îngânau profesoarele noastre din liceu, „Ce a vrut să spună autorul?”, este întrebarea cheie care descifrează orice spectacol. Doar că pe scenă, semnele nu mai sunt la fel de clare ca în viaţă; nu mai e la fel de uşor de pus egalul sau mai mic sau egalul sau mai mare sau egalul între ce s-a vrut şi ce s-a făcut.
  Citeste tot pe Yorick
• Când Romeo și Julieta își fac selfie… Ce rămâne? de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Tentația modernizărilor excesive este una dintre capcanele în care cad mulți regizori în teatrul de azi, pe ideea că trebuie să fie originali cu orice preț și că originalitatea înseamnă să-i înghesuie pe eroii clasici în niște tipare absurde în care se simt de cele mai multe ori ca în niște haine mult prea strâmte.
  Este și cazul spectacolului „Romeo și Julieta” de la Teatrul Național din București, pus în scenă de Yuri Kordonsky la Sala Studio, folosită în varianta arenă, cu un decor impresionant prin dimensiuni al lui Dragoș Buhagiar. Un decor care încearcă să recompună un univers departe, foarte departe de cel shakespearian, un fel de garaj/ depozit/ spațiu pe jumătate părăsit, în care își duc viața niște bande de cartier și pe care-l marchează Lorenzo (interpretat de Răzvan Vasilescu), încă din prima scenă, când intră și, cu un spray de colorat, desenează pe niște ochiuri de geam inițialele care descriu spațiul celor
  Citeste tot pe Yorick
• Selfie cu Romeo și Julieta la TNB de Cristina Modreanu sursa: Scena.ro
  O să încep cu o confesiune jenantă: n-am reușit până acum să învăț să fac selfie-uri. E ceva cu poziția mâinii, cu concentrarea de a face mai multe lucruri în același timp sau cu habar nu am ce. Pe scurt: am încercat, n-a ieșit, asta este. Dar după ce am văzut aseară Romeo și Julieta la TNB îndrăznesc să cred că am făcut un pas mai departe în ”gândirea” mea despre această componentă, se pare esențială, a vieții contemporane. Să vă explic de ce.
  Prima jumătate a spectacolului este o ilustrare hiper-energetică a ceea ce am putea numi ”zgomotul și furia” lumii contemporane. Membrii celor două clanuri petrec minute în șir în confruntări violente, adevărate lupte de stradă atent coregrafiate, completate cu o variată gamă de gesturi obscene, urlete și atacuri surpriză, plus un cat-fight al mamelor clanului asezonat cu urlete dezlănțuite. Luptele sunt urmate de dans în atmosfera unui club de noapte, cu DJ la fața locului,
  Citeste tot pe Scena.ro
• Spectacol incitant, lipsit de emoție de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Contemporaneizarea în teatru sau film a operei bătrânului Will este perfect valabilă pentru că Shakespeare e universal, indiferent de timpul istoric, trimite un mesaj mereu valabil; rămâne însă, discutabil cum se întreprinde teatral sau filmic această contemporaneizare.
  Spectacolul “Romeo și Julieta”, în “versiunea scenică” Yuri Kordonsky, poate aminti unora de filmul din 1996 al regizorului Baz Luhrmann cu Leonardo Di Caprio și Clare Danes petrecut în zilele noastre, cu spada înlocuită de pistol. Versiunea propusă de prețuitul regizor Yuri Kordonsky american astăzi, de origine rusă, este incitantă, șocantă chiar, dar încărcată de hibe și lipsită de emoție. Legendara poveste de dragoste dintre Romeo și Julieta, proveniți din familii nobile, învrăjbite, se petrece astăzi într-o lume sordidă, agresivă, sălbatică dintr-un cartier periferic, o zonă cândva industrializată și în prezent dezafectată, cum indică decorul.
  Citeste tot pe Spectator
• Un Shakespeare cât se poate de (post)uman de Nona Rapotan sursa: BookHub
  N-o să refuz niciodată să urmăresc o montare după Shakespeare. Dar nici n-o să mă grăbesc să accept ca fiind bună orice transpunere scenică a textelor marelui dramaturg. De aceea, când am auzit de premiera cu Romeo și Julieta în regia lui Yuri Kordonsky m-am grăbit să ajung la Teatrul Național I.L. Caragiale – Sala Studio. Căci, nu-i așa, nu se făcea să întârzii la un astfel de eveniment. Nu m-am înșelat – chiar a fost un eveniment. Neașteptat pentru mulți, e foarte adevărat că va stârni controverse, dar eu îmi rezerv dreptul de-a spune încă de la bun început că este unul dintre cele mai bune spectacole făcut după Shakespeare din ultimii ani.
  Yuri Kordonsky e un regizor destul de cunoscut românilor, așa că nu insist cu detaliile privitoare la biografia lui profesională. Tocmai din această pricină așteptările mele au fost mari încă de la început, dar mi-au fost răsplătite cu asupra de măsură chiar. Un spectacol gândit până în
  Citeste tot pe BookHub