editeaza

• 1
• 2

• Rosencrantz şi Guildenstern sunt (mai mult sau mai puţin) morţi de Bogdan Burileanu sursa: Agenda LiterNet
  Undeva, în Centrul zis istoric al Bucureştiului, la "margine de cafenele" şi la umbra statuii uriaşului Gheorghe Dinică, afişul teatral ne anunţă că, în viziunea (nu televiziunea) britanicului Tom Stoppard, cei doi prieteni turnători ai lui Hamlet ar fi morţi. Ştire de Breaking News... Dar nu-l credeţi! La acest englez strălucitor, care-şi permite să se ia în colţi cu strămoşul William până şi moartea este relativă. Sau părelnică. Sau... un simplu moft, giumbuşluc scenic, ceva, acolo... apoi altceva... şi aşa mai departe.
  Atitudinea ireverenţioasă a lui Stoppard faţă de textul shakespearian - considerat de mulţi un fel de "Tatăl nostru", al teatrului universal - te poate surprinde şi chiar năuci. Incită, amuză sau irită - asta devine după facultăţi, cum ar spune un personaj al lui Marin Preda. Cert este un lucru: indiferent nu te lasă. Cu o singură condiţie: să fi înţeles (sau măcar citit) Hamlet-ul shakespearian. Ca să nu confunzi
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Personajele mor, dar nu se predau de Nona Rapotan sursa: Bookhub
  Pe 27 martie este Ziua Internațională a Teatrului, un moment bun pentru a reflecta asupra a ceea ce reprezintă pentru noi, spectatorii, această artă. Iar Rosencrantz și Guildenstern sunt morți de Tom Stoppard rămâne una dintre cele mai metaforice piese scrise pe această temă: ce fac personajele când ies din scenă? Atenție, personajele, nu actorii! Mai au ele viață, ne mai sunt de folos, ne mai rămân în memoria afectivă sau ne grăbim să lăsăm loc altora și altora, care se perindă (adeseori cu viteze mult prea mari) prin scenele teatrelor de oriunde din lumea largă? E greu să-ți dai seama că personajul în sine are și el o viață, aceasta depinzând în întregime de echipa care ajută ca spectacolul să se nască ca întreg. De aceea, deseori spectactorii vorbesc despre actorii care le dau viață și nu despre personajele ca atare. Evident că este o nedreptate de care se pot plânge, pe bună dreptate, autorii pieselor, dar și regizorii spectacolelor
  Citeste tot pe Bookhub
• „Rosencrantz şi Guildenstern sunt morţi” de atâta râs de Alina Epingeac sursa: Yorick
  Partiturile muzicale, reţetele premiate cu stele Michelin sau schiţele unui arhitect nu pot se lasă prea uşor reinterpretate dacă rezultatul vizat caută acelaşi efect precum intenţia autorului. Iar de cele mai multe ori efectul vizat este un succes. Piesele de teatru, indiferent de cât de mici sau mari ar fi ele, cât de „capodopere”, sunt, prin însăşi natura lor, subiectul celor mai variate interpretări şi reinterpretări, pentru că altfel nu şi-ar putea împlini destinul. Şi aşa ajung să fie tăiate, mutilate, adăugite, reconfigurate, modificate genetic aproape în unele cazuri, schingiuite, comprimate, compilate şi întoarse pe feţe pe care nici nu ştiau că le au. Se spune că o piesă cu adevărat mare oferă inspiraţie pentru a fi reinventată perpetuu şi universalitatea ei constă tocmai în această versatilitate de a rămâne mare indiferent de cât de stângace i-ar fi montarea. La fel, se mai spune şi că e mai greu să strici o piesă mare cu
  Citeste tot pe Yorick