Odată cu premiera de la Teatrul Național bucureștean, ”Scrisoarea pierdută” a lui Caragiale devine și ”Scrisoarea” lui Horațiu Mălăele, recitită în cheie regizorală nouă, dar fără a părăsi tiparul impus de autor.
Decorul în care se petrec ostilitățile – o reușită creație a Mariei Miu – este cel promiscuu, decrepit, pe care îl știm din alte spectacole, numai că, aici, până și lumina pare murdară, sugerând o zonă crepusculară, amenințătoare. Mălăele a eliminat lungile tirade ale politicienilor (oricum, le vedem în fiecare zi în Parlament și la televizor…), în schimb, a insistat mai mult asupra creionării personajelor, definite, în primul rând, prin burți direct proporționale cu înălțimea poziției sociale. Cei mai burduhănoși sunt, evident, Tipătescu (Mircea Rusu) și Cațavencu (Mihai Constantin), dar și nenea Zaharia Trahanache (Virgil Ogășanu) are o burtă, e drept, ceva mai mică, dar la fel de impozantă.
Citeste tot pe
Cronica Română