editeaza

• 1
• 2

• Ontologia fecalelor de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  Să fii şef(ă) peste rahatul din viaţa ta. Şi să fii conştient că miroase. Şi să mai ştii că singura modalitate de a parfuma totul (cu arome franţuzeşti) e să visezi. Să visezi că iubeşti şi că eşti iubit, că ratarea copiilor tăi poate fi corectată, că poţi merge la Roma chiar dacă îţi mănânci de sub unghii pentru a economisi şi că pe Fecioara Maria o poţi întâlni pe stradă la fel cum îl întâlneşti pe patronul de măcelărie de care te-ai îndrăgostit.
  În linii mari, despre asta vorbeşte spectacolul „Şefele” de la Teatrul Odeon, în regia lui Sorin Militaru. Despre „rahat” în dublă ipostază: aceea de metaforă a nimicniciei umane şi aceea a realităţii palpabile, vizuală şi olfactivă. Nu voi evita folosirea repetată a acestui concept, întrucât nici textul lui Werner Schwab nu (ne) iartă.
  Din ciclul spectacolelor bune reluate, Odeonul ne dă şansa de a ne (re)întâlni cu piesa lui Werner Schwab, dramaturgul austriac
  Citeste tot pe Yorick
• Dumnezeul atotputernic peste rahatul lumii de Cristina Rusiecki sursa: Art Act Magazine
  M-am ambiționat să verific dacă spectacolul recomandat unor prieteni ca must see, unul dintre cele mai bune ale Bucureștiului, întrunește și la opt-nouă ani de la premieră aceeași calitate. Ei, bine, da, farmecul negru, acid al Șefelor lui Werner Schwab, în regia lui Sorin Militaru, de la Teatrul Odeon, a rămas intact dupa atîta amar de vreme.
  Autor de Drame fecaliere, austriacul Werner Schwab (1958-1994), dramaturg, tăietor de lemne și sculptor contemporan cu acționismul (dezvoltat în cadrul aceluiași orizont cultural), mort de beat - la propriu -, la Revelionul din 1994, aruncă cu blasfemia în stînga și-n dreapta, peste toate valorile tradiționale. Bigotism, Sfîntul scaun papal, bunătate umană, autoritatea statului, iubirea, recunoștința filială, toate se spurcă sub degradarea anarhică a lui Schwab. Comedia sa neagră își bate joc cu violență de discursul religios, de pietatea tuturor babelor cumsecade, dar slabe de înger, fără ocupație și
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• “Să punem pe picioare iubirea aproapelui...” de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Deşi este din ce în ce mai greu să trăieşti făcînd ARTĂ fără compromisuri majore, lucrul acesta se întîmplă. Ca orice excepţie bună sau rea care doreşte să confirme o regulă bună sau rea. Există locuri, şi în Bucureşti, şi în ţară, în care te simţi bine în apropierea unor artişti, unor spectatori cu reacţii vii şi subtile, în apropierea celor preocupaţi de teatru şi nu doar de imagini bombastice, supergonflate şi atît de goale în esenţă. Ele, aceste construcţii bizare în raport cu anvergura timpului pe care îl trăim, au publicul cel mai eterogen şi, paradoxal, mai compact în tipul de reacţii. Uneori, siderante. Gustul, însă, nu se discută. Cultura şi educaţia, da. Mai sînt şi în România artişti şi locuri, implicit atipici/ atipice. Unul dintre acestea este Teatrul Act. Căutarea şi aventura sînt poftite aici şi onorate cum se cuvine. Generaţiile se întîlnesc şi convieţuiesc. O vreme, mai multă, depinde.
  Citeste tot pe România literară
• Cu Act(e) in regula de Alice Georgescu sursa: Ziarul de duminica
  Devenit, de ceva timp de-acuma, un punct fix al "peisajului" scenic bucurestean, Teatrul Act este nu atat (sau nu intotdeauna) un spatiu al inovatiei in arta spectacolului, cat un loc de intalnire a celor ce cred ca a face teatru inseamna, in chip esential, a fi impreuna. Fara fasoane, fara inhibitii, uneori fara ambitii. Este vorba aici deopotriva despre spectatori - in decisiva majoritate, tineri sau foarte tineri - si despre creatori - in general, doritori de alt tip de contact cu auditoriul decat acela permis de scena traditionala.
  Cateodata, dorinta lor se transforma, de altfel, in capcana, pentru ca tipul de sala de la Teatrul Act - fara podium, cu publicul delimitand strans, pe trei laturi, locul actiunii - pretinde, la randul sau, nu numai un anume tip de joc actoricesc (natural, lipsit de ostentatie si de artificiile obisnuite), dar si un anume tip de mizanscena (simpla, despuiata de obsedantele "solutii", preocupata nu de extensia, ci de adancimea temei), ba chiar,
  Citeste tot pe Ziarul de duminica
• Haznaua cu Chanel - Şefele de Oana Stoica sursa: Suplimentul de cultură
  "Dumnezeu e o maşină, când te rogi îi dai benzină", cântă Ada Milea folosindu-se de cuvintele lui Werner Schwab. Trei femei, "şefele" se claustrează într-o încăpere unde repetă zilnic ritualul iluzoriu al unui joc de tipul "să ne imaginăm că", joc care le ţine loc de viaţă.
  Ocupaţia lor principală este să viseze. Replică deformată a celor trei surori cehoviene, personajele lui Schwab via Sorin Militaru aspiră în egală măsură la mâncare şi la dragoste. Delirul culinar se mixează cu sordide şi fantasmagorice poveşti de amor. Uscata şi zgârcita Erna se vrea iubită de un măcelar, iar pofticioasa Grete, cu ceva căsnicii eşuate la activ care ascund secrete incestuoase, mai speră la o nouă dragoste. Cea de-a treia, umila Mariedl găseşte calea iubirii adevărate în credinţa în Dumnezeu. Fericirea supremă pentru ea este parfumul franţuzesc găsit, la nivelul iluziei, în latrină.
  Când delirul lor hemoragic plonjează în absurd,
  Citeste tot pe Suplimentul de cultură
• Şefele - Pe muchie de cuţit de Mihaela Michailov sursa: Observator Cultural
  Dramaturgia lui Werner Schwab, unul dintre numele de rezonanţă ale dramaturgiei austriece contemporane, e tăioasă şi sfredelitoare, concentrată pe un tip de supravieţuire la graniţa imundului, adîncită în propria-i dezintegrare. Schwab trăieşte în proximitatea formulelor în descompunere şi le articulează multiplele sensuri, incitante şi şocante pentru spiritele pudibonde. Scriitura sa este frântă, contorsionată, extrem de expresivă prin asocierea poeticului cu derizoriul şi grotescul, iar personajele trasează parcursul meandrat spre straturile abjecţiei. Sorin Militaru intuieşte cum nu se poate mai bine resorturile acestei lumi care se agită şi colcăie la nesfîrşit. Regizorul are ochi pentru detectarea sordidului impregnat în fiecare particulă dintr-un organism dezarticulat, lucru dovedit în Genocid sau ficatul meu e fără rost la Odeon, purtînd semnătura tot a rebelului Schwab, unde indivizii sînt reduşi la nişte marionete care viermuiesc în
  Citeste tot pe Observator Cultural
• „Să ridicăm iubirea aproapelui...“ de Lia Catargiu sursa: Observator Cultural
  „Fiecare om din tara asta are un cadavru ingropat la el in pivnita“, spune Grete, femeie intre doua virste (spre a treia), o data vaduva, o data divortata, gurmanda, cu un apetit sexual nealterat de vreme si gura spurcata, mama a unei fete („scroafa batrina“ de acum, la aproape 40 de ani) abuzate de propriul tata (sub ochii consoartei) si fugite la celalalt capat al lumii. Supusa poftelor trupului, Grete (Dorina Lazar) e, in spectacolul lui Sorin Militaru, pironita intr-un scaun cu rotile, aproape incapabila sa se ridice pe tocurile subtiri ale pantofilor ce se vor pretentiosi (si, totusi, atit de gratioasa dansind pe aripile propriei imaginatii). In fapt, in economia scenica a Sefelor de la Teatrul ACT, incaltamintea celor trei femei, Grete, Erna, Mariedl, joaca un rol de o importanta speciala (intr-un ansamblu care da, oricum, masura finului simt scenografic al Alinei Herescu – unii isi mai amintesc, spre pilda, scaunul falic din Drept ca o linie): daca Grete poarta
  Citeste tot pe Observator Cultural