editeaza

• Teatrul Metropolis, teatrul de proiecte de Ileana Lucaciu sursa: Blog Ileana Lucaciu
  “Ultimul joc” sau “Sfârşit de partidă”, cel din urmă este titlul sub care se prezintă piesa scrisă în 1957 de Samuel Beckett, considerată a fi, alături de “Aşteptându-l pe Godot”, creaţie de referinţă pentru dramaturgul clasificat ca unul din întemeitorii, alături de Ionesco, al teatrului absurdului. Prozatorul, poetul şi dramaturgul Samuel Beckett a practicat însă, un altfel de teatru al absurdului, distanţat de concretul cinic atacat de Ionesco, apropiat mai mult de un eseu filosofic şi dramatic existenţial. Piesa nu ştiu să fi fost prezentă de-a lungul vremii pe scenele noastre. Beckett a trecut în nefiinţă în 1989, iar cei abilitaţi să se ocupe de drepturile sale de autor au solicitat teatrului un CV complet al regizorului Alexandru Tocilescu care vroia să monteze piesa. Conform legii trecerii timpului, scrierilor lui Shakespeare şi altor personalităţi trecute în patrimonial clasic nu le mai apără nimeni drepturile de autori şi
  Citeste tot pe Blog Ileana Lucaciu
• Partida s-a sfârşit… să înceapă partida de Monica Andronescu sursa: Yorick
  Prin ferestrele de deasupra intră o rază de lumină. Pereţi cenuşii, nesfârşiţi şi neterminaţi, un interior ca o biserică veche uitată netencuită, în care se adăpostesc printre munţi de cenuşă două pubele de gunoi uriaşe. O uşă veche şi o nişă ca un şemineu, şi el uitat la jumătatea drumului, ca un altar ce n-a apucat niciodată să fie folosit. În mijlocul scenei, un fotoliu-cărucior cu rotile şi în el, pierdută, o fiinţă cu faţa acoperită. E Hamm.
  „Partida” începe. În scenă intră Clov şi cercetează terenul. Capacul de la pubele, praful-cenuşă de pe jos, pereţii, scaunul, caută cu privirea toate ungherele, merge greu şi fiecare pas pare măsurat în ani, se întoarce, mereu nesigur, mereu perfect sigur de tot ce este în jur.
  Este „cronica prescurtată” a unui început de „Sfârşit de partidă”, pus în scenă de Alexandru Tocilescu la Teatrul Metropolis din Bucureşti.
  Doi oameni stau pierduţi…
  Nu se întâmplă prea
  Citeste tot pe Yorick
• „În peisajul dispariţiei, precizia e aproape de evlavie” de Dana Ionescu sursa: Yorick
  Aşa credea Beckett, ascet fără voie în pustiul lumii, pe la jumătatea unui secol absurd, mutilat, plin de vorbe care nu spun nimic, fiind doar nişte „pete inutile de tăcere şi nimic”. Aşa a scris proză şi teatru irlandezul taciturn care şi-a plimbat tăcerea împreună cu Joyce, omul şi mai ales scriitorul. Aşa şi-a împins personajele, care nu se nasc, ci numai dispar, care nu trăiesc, ci doar se disipează, netrăind niciodată, căutând sfârşitul sfârşitului. Tragic, redundant, fără scăpare. Absurd, cum s-ar spune. Sau, la fel de bine, firesc.
  Precizia „absurdului” beckettian e, într-adevăr atât de aproape de evlavie… în toate piesele şi în toate personajele, devenite iconuri ale modernităţii istovite: Godot, Krapp, Hamm şi Clov.
  O sfidare a raţiunii
  „Sfârşit de partidă” este un „peisaj al dispariţiei” care i-a descompus pe Hamm şi Clov, transformându-i în precizia care e aproape de evlavie. Pe scena cea mică a
  Citeste tot pe Yorick
• Neapărat Beckett! de Ioana Moldovan sursa: Yorick
  Pentru un pragmatic, Beckett nu este un autor. Teatrul său este un anti-teatru, iar personajele sunt nişte coji de banană uitate pe jos. Talentul său e motiv de derută pentru unii şi admiraţie pentru alţii: în artă – tot ce a fost nou la momentul creării rămâne nou pentru totdeauna.
  Piesele lui Beckett reprezintă un fel de catalizator ale cărui posibilităţi nu au fost încă pe deplin explorate, înţelese şi folosite în spaţiul românesc. Scena nu l-a primit suficient de des, fiind un autor discriminat: interzis în anii ‘70 şi considerat, ulterior, foarte complicat, atât pentru actori, cât şi pentru regizori. Odată cu apropierea anului 2006 – an centenar Beckett – montările s-au înmulţit, aducând în atenţie combinaţii valoroase între diferiţi creatori de teatru – actori, regizori, scenografi – a căror întâlnire s-a materializat în spectacole ce au reuşit, în parte, să compenseze lipsa îndelungată din portofoliul teatrelor
  Citeste tot pe Yorick
• „Sfârşit de partidă” sau lecţia de (ne)viaţă din tomberonul cu gunoi de Alexandru Bumbas sursa: Yorick
  L-am descoperit pe Samuel Beckett în urmă cu ceva timp, pe un DVD rătăcit la Institutul britanic ce conţinea o înregistrare la „Footfalls” în regia lui Walter Asmus, având-o pe Susan Fitzgerald în rolul May. „There is no sleep so deep I would not hear you there” urma să devină o replică ce m-a frământat mult timp. L-am (re)descoperit apoi pe Beckett citindu-i opera, căutându-i sensurile în măsura în care ele sunt de găsit, însă l-am trăit cu adevărat la Teatrul Metropolis, în „Sfârşit de partidă”, în regia lui Alexandru Tocilescu.
  N-am să scriu despre acest spectacol în termeni de nominalizări la UNITER, aşa cum s-a scris în ultima vreme, întrucât „Sfârşit de partidă” depăşeşte cu mult UNITER-ul şi este mai puternic, poate, decât orice fel de nominalizare şi premiu. Este acel tip de spectacol-bijuterie care reuşeşte să spargă bariera impusă de textul dramatic al unuia dintre cei mai dificili autori ai
  Citeste tot pe Yorick
• Iluzia sfârşitului de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Piesele lui Samuel Beckett tulbură şi încorsetează. Lupa este pusă pe om, pe sufletul, pe mintea şi pe trupul lui. Ca la o disecţie.
  Te simţi dezgolit, fără apărare în faţa unei analize atente şi amănunţite. Nu poţi să ascunzi nimic. Omul vulnerabil, omul fără măşti, omul de zi cu zi este tema investigaţiilor acestui scriitor. Formele de dialog pot fi, la fel de bine uneori, structuri monologate. Ecouri, prelungiri ale gîndului, ale unei replici pe care nu aştepţi, de fapt, să ţi-o dea cineva. Ecoul se aude pe scenă, se fixează pe ultima consoană a numelor şi le ţine mai mult în trena aurei lor: Ham-m, Nag-g, Nel-l. Personajele sînt prizoniere ale unei iluzii, ale unui spaţiu, ale unor obsesii, ale neputinţelor fel de fel, ale ego-ului, ale prezentului sau ale trecutului, ale unor angoase.
  Mai mult decît în „O,ce zile frumoase", în „Sfîrşit de partidă" personajele vorbesc despre proiecţii mentale, despre fapte care, poate,
  Citeste tot pe România literară
• Oameni, nu marionete de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
  În celebra sa carte Teatrul absurdului, în fine tradusã integral și în limba românã (Editura UNITEXT, Bucure ști, 2009), Martin Esslin socotea Sfârșit de partidã ca fiind piesa ce aratã „epuizarea unui mecanism care ajunge sã se opreascã”. Cele patru personaje din scrierea dramaturgului irlandez (Negg, Nell, Hamm, Clov) sunt ori se cred unicii supraviețuitori ai unei catastrofe ce a ucis tot ceea ce exista pe pãmânt. Nagg și Nell, pãrinții lui Hamm, sunt fãrã picioare, iar în textul lui Beckett cei doi sunt deja așezaþi în douã urne, parcã pregãtiți pentru ieșirea definitivã din scenã. Hamm e paralizat, țintuit într-un fotoliu vechi, care de abia se mai ține el însuși pe picioare, în vreme ce Clov, servitorul lui, condamnat deopotrivã sã își urascã, dar și sã execute ordinele stãpânului, e incapabil sã stea jos, în pofida oboselii, a sfârșelii sale vizibile ºș a faptului cã se aflã și el foarte aproape de punctul terminus.
  Citeste tot pe Revista Familia
• ”Sfârşit de partidă” á la Tocilescu - reziduurile colorate ale umanităţii de Cristina Modreanu sursa: Art Act Magazine
  S-a spus că opera lui Beckett e cel mai greu de interpretat. Paradoxal, pe cât de puțin a vorbit dramaturgul despre ea, pe atât de multe versiuni de ”lectură în profunzime” au fost date de-a lungul timpului*. Poate că tocmai de aceea, cea mai bună ”interpretare” a unei piese de Beckett, cel mai sigur drum către semnificațiile ei este o nouă montare.
  Iar calitatea cea mai evidentă a scrierilor lui pentru teatru este tocmai aceea că au o admirabilă flexibilitate, ce permite textului să se supună stilului regizoral, exprimându-l, fără a pierde din conținutul de idei depozitat în el. Așa se face că poți vedea un ”Sfârșit de partidă” calm și vag cinic, desfășurat într-o pace de sfârșit de lume, sub semnătura lui Tompa Gábor, sau unul cu atmosferă science fiction, ceva umor, dar și resemnare paralizantă, în cheia oferită de regizorul luxemburghez Charles Müller la Teatrul Național din Sibiu, dar și o interpretare nervoasă,
  Citeste tot pe Art Act Magazine
• Sfârşit de partidă de Cristiana Gavrila sursa: Time Out
  Ce se întâmplă în “Sfârşit de par­tidă” este “şi mai grav, şi mai inu­man decât în Godot”, spune Beckett des­pre piesă.
  În "Godot", aşteptarea este plină de speranţă, în "Sfârşit de par­tidă" este o stare venită de dincolo de aşteptare, când nimic nou nu se mai poate întâm­pla, totul se repetă la infinit, amâ­nând cu o secundă sfârşitul. Conver­sa­ţiile dintre stăpân şi slujitor îi în­­de­­­­păr­tea­ză, vorbele nu înseamnă nimic, iar tăcerea întrerupe gândirea. Patru vieţi blocate într-o cameră cu pereţi afuma­ţi, cu feres­tre mici şi înalte, făcute să te îndepărteze mai mult de lumea de afară decât să ofere perspectiva. În centrul ei, un băr­bat orb, într-un căru­cior cu rotile. Dintot­deauna şi pentru totdeauna în centrul acestei lumi de mult sfârşită, deasupra căreia vibrează doar atmos­fera apoca­lipsei.
  Este Hamm, întru­parea egois­mului, tiranul-filozof, căruia Răzvan
  Citeste tot pe Time Out
• Sfarsit de partida de Cristiana Gavrila sursa: time out bucuresti
  Ce se întâmplă în “Sfârşit de par­tidă” este “şi mai grav, şi mai inu­man decât în Godot”, spune Beckett des­pre piesă.
  
  În "Godot", aşteptarea este plină de speranţă, în "Sfârşit de par­tidă" este o stare venită de dincolo de aşteptare, când nimic nou nu se mai poate întâm­pla, totul se repetă la infinit, amâ­nând cu o secundă sfârşitul. Conver­sa­ţiile dintre stăpân şi slujitor îi în­­de­­­­păr­tea­ză, vorbele nu înseamnă nimic, iar tăcerea întrerupe gândirea. Patru vieţi blocate într-o cameră cu pereţi afuma­ţi, cu feres­tre mici şi înalte, făcute să te îndepărteze mai mult de lumea de afară decât să ofere perspectiva. În centrul ei, un băr­bat orb, într-un căru­cior cu rotile. Dintot­deauna şi pentru totdeauna în centrul acestei lumi de mult sfârşită, deasupra căreia vibrează doar atmos­fera apoca­lipsei.
  
  Este Hamm, întru­parea egois­mului, tiranul-filozof,
  Citeste tot pe time out bucuresti
• Când nu mai e nimic de aşteptat de Robert Bălan sursa: România Liberă
  În cele aproape două ore cât durează „Sfârşit de partidă" e foarte greu să îţi muţi privirea de pe Mihai Constantin, un actor extraordinar şi destul de rar prezent în distribuţii.
  Chiar dacă, pentru unii, Beckett poate părea de neînţeles sau neinteresant, spectacolul de la Metropolis trebuie văzut măcar pentru rolul pe care îl face acest actor.
  Chiar îmi pare rău pentru acei câţiva spectatori pe care i-am auzit vorbind la final că şi-ar fi „ratat seara" venind la „Sfârşit de partidă". Nu erau supăraţi că spectacolul ar fi fost prost. Doar că nu a fost suficient de „distractiv". În plus, venind la Metropolis, au ratat şi show-ul de „stand-up comedy" la care voiau să ajungă. „La ăsta nu se râde!", se plângeau ei.
  Nu că aş avea ceva împotriva show-urilor de „stand-up", dar cu siguranţă cu alte aşteptări vii la o piesă de Beckett şi cu altele la un astfel de spectacol. E vorba doar de o alegere care să corespundă cu
  Citeste tot pe România Liberă
• Neapărat Beckett! de Ioana Moldovan sursa: Revista 22
  Pentru un pragmatic, Beckett nu este un autor. Teatrul său este un antiteatru, iar personajele sunt nişte coji de banană uitate pe jos. Talentul său e motiv de derută pentru unii şi admiraţie pentru alţii: în artă - tot ce a fost nou la momentul creării rămâne nou pentru totdeauna.
  Piesele lui Beckett reprezintă un fel de catalizator ale cărui posibilităţi nu au fost încă pe deplin explorate, înţelese şi folosite în spaţiul românesc. Scena nu l-a primit suficient de des, fiind un autor discriminat: interzis în anii ’70 şi considerat, ulterior, foarte complicat, atât pentru actori, cât şi pentru regizori. Odată cu apropierea anului 2006 – an centenar Beckett –, montările s-au înmulţit, aducând în atenţie combinaţii valoroase între diferiţi creatori de teatru - actori, regizori, scenografi -, a căror întâlnire s-a materializat în spectacole ce au reuşit, în parte, să compenseze lipsa îndelungată din portofoliul teatrelor
  Citeste tot pe Revista 22
• Nefericirea de a exista de Liviu Ornea sursa: Observator Cultural
  Patru personaje care îşi duc viaţa – nici ele nu ştiu de ce. Personaje fără un trecut limpede, sigur lipsite de viitor, suspendate într-un timp incert, localizate undeva, între pămînt şi mare, prizoniere ale unei încăperi în care căminul e plin de cenuşă, pardoseala acoperită de praf, pereţii coşcoviţi abia fac loc la două ferestre minuscule şi nefiresc de înălţate, iar unicul tablou e întors cu faţa la perete. Pare că sînt printre ultimii oameni rămaşi prin zonă. Patru rămăşiţe de oameni a căror viaţă nu (mai) e decît un şir de zile trăite ritualic, asemenea în nefericirea lor. Nagg şi Nell, părinţii lipsiţi de picioare, continuă să trăiască, acoperiţi de scîrnă, în două pubele alăturate, aşteptînd sfîrşitul – care pentru Nell chiar vine, dar fără să trezească emoţia cuiva, de parcă şi moartea s-ar repeta zilnic. Între timp, îşi rememorează tinereţea, se hîrjonesc cu umor decrepit, în limita
  Citeste tot pe Observator Cultural
• De la "Azil..." la "Sfârşit de partidă" de Maria Sârbu sursa: Jurnalul Național
  La "Metropolis" a avut loc în week-end premiera spectacolului "Sfârşit de partidă" de Samuel Beckett, în regia lui Alexandru Tocilescu. Asta după ce, cu doar câteva zile înainte, fusese lansată aici o altă producţie - "Azilul de noapte" de Maxim Gorki, în regia lui Mircea Marin.
  Unii se întreabă de ce mulţi regizori vor să pună în scenă piesa lui Beckett "Sfârşit de partidă", un text filosofic în care cuvântul partidă echivalează cu "viaţa", iar sfârşitul acesteia apare o dată cu... începutul. Doar cei mai abili creatori pot pune în scenă "absurdul" beckettian, iar dacă distribuie şi actori care pricep meseria şi percep ceea ce vrea să spună regizorul, putem avea parte de o montare desăvârşită, aşa cum i-a ieşit echipei care a lucrat "Sfârşit de partidă" la Teatrul Metropolis. O montare atât de clară şi curată din punct de vedere artistic, cum rar ai ocazia să vezi. Pleci de la teatru pătruns de o tulburare generală,
  Citeste tot pe Jurnalul Național