S’il n’y a pas Dieu, il faut l’inventer se traduce la populatiile mici si complexate prin grija de a evita uzura Dumnezeului cu pricina inventind proptele-substitut. Si, cu cit complexul e mai mare, cu atit substitutele sint mai multe. Unele trec direct in calendarul religios, altele sint scoase din circuitul lucid al artelor in folosul circului adulator. Scopul, invariabil, e sustinerea ideologica a unui grup cu pretentii de reprezentare a intregii mase nationale. Cel mai mic dubiu asupra geniului protector (obligatoriu decedat), dubiu ce poate pune in cauza grupul, naste reactii violente via acuza de lez-natiune. Din contra, panegiricul, prapurii, cortegiile, ditirambii si, mai ales, trunchierea operei decedatului, in asa fel incit el sa semene tot mai mult cu doctrina grupului dat drept natiune, devin regula premiata a jocului. Cu cit personalitatea lasa o opera mai vasta, cu atit marja de apel creste. Din acest punct de vedere, Eminescu are cea mai atroce soarta post-mortem,
Citeste tot pe
Observator Cultural