Nu ştiu de ce, întotdeauna am avut senzaţia că Teodor Mazilu este un autor cu un destin artistic tragic. Am sentimentul că, deşi s-a montat destul de mult a rămas neînţeles, nu i s-au pătruns toate sensurile, nu i s-a descoperit unicitatea. Inamic declarat al imposturii şi ticăloşiei, al dedublării, Mazilu scrie un teatru cu o geometrie aparte, personajele sale se înscriu într-un sistem, au o structură ce combină fericit sinceritatea absolută, naivitatea, prostia, suficienţa chiar cu absurdul situaţiilor. În „Somnoroasa aventură”, Cleo sau Ogaru îşi recunosc ipocrizia, admit că îşi urmăresc propriile interese ("Dacă interesul coincide cu sinceritatea, de ce să nu fi sincer?"). Gabriela oscilează între o aventură în neant şi o escapadă cu mici şi bere la Băneasa. Iar Gherman, nefericitul care nu se poate dedubla, rămâne blocat în postura de angajat model, serios, grav, schematic.
Universul mazilian nu este unul la îndemână.
Citeste tot pe
Port/ro