Dinspre Tanacu spre New York de Roxana Pavnotescu sursa: Revista Tribuna
Spovedanie la Tanacu, sub titlul Deadly Confession, este montatã la Teatrul “La MaMa” în New York și jucatã dupã numai trei sãptãmâni de repetiții. Piesa, construitã dupã romanul nonficțional al Tatianei Niculescu Bran, este jucatã de un grup de actori tineri, din Cluj dar și din toatã România, și compune ficțional o atmosferã efervescentã a vieții și a muncilor la o mãnãstire ortodoxã, zi de zi, mixând-o cu degringolada și atmosfera apãsãtoare din clinica de nebuni și gașca gãlãgioasã a lumii de dincolo de zidurile mãnãstirii, prinsã în dansuri deșãnțate și acorduri de manele. De altfel, universul “manelelor” prolifereazã în epilog, un fel de apocalipsã ce instituie noua ordine a lumii, în care, în deznodãmânt, preotulcãlugãr, cel cuvios, își primește rãsplata la închisoare pentru fapta sa creștineascã, iar Irina moare, lãsând în urmã lumii acea parte posedatã și demonicã a ei. Încã din primele fraze se definește intriga: ”Ce dacã vine lumea la mãnãstire? Ce dacã nu ia bani la
înmormântãri?”. Cuvintele Episcopului vor deveni leitmotiv de-a lungul piesei. Ce impresioneazã la Andrei Șerban este gimnastica actorilor, oricine ar fi ei, studenții lui sau actori consacrați. Important rãmâne faptul cã toți stau sub bagheta magicã a magicianului. Andrei își pune amprenta, le dã acel suflu energetic, acel spirit sinergic pe care artiștii îl susțin cu talent realizând atmosfera ce face atât
de particulare toate montãrile sale, dramatice sau de operã. Compozițional, existã trei lumi pe care Andrei Șerban le prezintã în paralel, construite în așa manierã încât, deși aparent izolate, se întrepãtrund. Sunt în fapt trei aspecte ale aceluiași univers aflat în pragul alienãrii și al disoluției: lumea mãnãstireascã, clinica de nebuni și universul cotidian, cel din afara zidurilor mãnãstirii. Cum spuneam, ele interfereazã: cãlugãrițele de la mãnãstire sunt considerate nebune, conduse de un preot vândut diavolului, gașca stridentã de „maneliști” ne trimite prin vestimentaþie și grotesc la atmosfera din clinica de nebuni. Lumile par izolate, iar Irina este singura care se mișcã între ele, leagã mișcarea scenicã, negãsindu-și locul nicãieri. Drept care, în final, prin autoexorcizare, ea se smulge acestei lumi, ajutatã de preotul ce o izbãvește sau de tratamentul medicilor de la clinicã. De ce moare Irina nu este elucidat și nici nu are importanțã; ea moare în tranzitul dintre lumi, pentru cã este izgonitã de peste tot: din Germania, unde muncește din greu și i se furã banii, de la mãnãstire, de unde este trimisã la spital, deoarece comportamentul ei tulbura ordinea canonicã, de la spital înapoi la mãnãstire. Lumile sunt prezente în scene în lanț succesiv, ele trec una în alta imperceptibil, pe scena circularã, dovedind încã o datã mãiestria regizorului fantastic ce le construiește și manipuleazã dupã buna lui intuiție. O lume medievalã, în secolul douãzeci și unu, transpare prin sãrãcia și simplitatea vieții mãnãstirești, ajutatã de rechizitoriul inchizițional al polițistului, ce ancheteazã pe rând, pe Kița, doctorița de spital, preotul și maicile.
În 1 octombrie 2007, pe scena „The Annex” a faimosului teatru newyorkez „La MaMa” a avut loc
prima, și deocamdatã singura, reprezentație a spectacolului Deadly Confession, realizat de regizorul
Andrei Șerban cu un grup de tineri actori din România - Csilla Albert, Richard Balint, Ionuț Caras,
Ramona Dumitrean, Cristian Grosu, Cãtãlin Herlo, Cristina Holtzli, Silvius Iorga, Mara Opriș,
Florentina Țilea și Andreea Tokai. Scenariul a plecat de la volumul Spovedanie la Tanacu al Tatianei
Niculescu-Bran. Proiectul, organizat, sub titulatura „Andrei Șerban Traveling Academy”, de Asociația
ECUMEST și Institutul Cultural Român din New York, a demarat în România, într-un atelier susținut
de Andrei Șerban la Plopi, lângã Cluj, la începutul verii.
Tribuna prezintã în exclusivitate un comentariu „de spectator” despre reprezentația newyorkezã,
scris de o rezidentã româncã în Statele Unite. Sã adaug cã, într-un mesaj pe care mi l-a expediat recent, regizorul Andrei Șerban și-a exprimat speranța și dorința ca acest spectacol sã se joace și la Cluj. Sper, la rându-mi, cã aceastã dorințã a sa va deveni cât mai curând o realitate. (cl.g.)
În construcția piesei timpul devine personaj în contextul întâmplãrilor ce se desfãșoarã pe douã planuri care structural se intercaleazã: șirul de anchete ce alterneazã cu firul narativ al povestirii. Dacã ultimul se desfãșoarã cronologic, primul nu se mișcã dupã legi temporale, ci are rolul de a crește tensiunea dramaticã și de-a ne introduce în atmosfera piesei. Ea începe cu ancheta Kiței, prietena din orfelinat a Irinei. Metoda, repet, este inchizitorialã de la început: Kița este crucificatã și legatã în lanțuri. Viața se scurge într-un timp aleator. Scenele se nasc una din alta, fãrã cortinã, fãrã recuzitã, fãrã pregãtiri, iar timpul se scurge discret în toate direcțiile. Andrei Șerban se dovedește un magician al timpului, al spațiului, dar mai ales al conștiințelor.
Urmeazã scena cu doctorul sanatoriului de nebuni, conformist și oportunist, și cu Episcopul trimis de „partid” la tratament în strãinãtate. Episcopul stã la plajã în costum de baie, cu sutana strãlucitoare atârnând drapatã pe o sfoarã, ca o „mascã” a fãrãdelegii. El manipuleazã elemente ale lumii moderne, legãtura lui cu biserica este pur instituționalã: cu celular, aparat digital foto… Tehnica este expresionistã, cu puternice accente naturaliste. Procedeul este șarja. Mișcãrile și gesturile actorilor sunt ample dar se frâng în posturi devenite simboluri; fiecare gest este un strigãt. Dacã modalitatea esteticã este simbolul expresionist, el realizeazã legãtura cu spațiul cosmic, procedeul fiind pantomima; exemplele sunt numeroase: redarea muncilor mãnãstirești, a procedurilor medicale, a ritualurilor creștine. Economia de mijloace este debordantã: actorii sunt cei ce dau ritmul, realizând muzica interioarã a rãtãcirii umane. Actorii bat toaca, trag clopotul, trupurile lor ca niște hieroglife sugereazã munci, stãri de spirit, canoane, sau relateazã amintiri cum ar fi viața de la orfelinat a celor douã prietene, Irina și Kița. Contrar spiritului faustic, clopotul stã pe podea și ocupã ca o efigie mijlocul scenei, ca simbol al ortodoxismului, ca expresie a “sofianismului”, cum ar spune Lucian Blaga: Dumnezeu coboarã și vegheazã printre noi și iartã cel mai îngrozitor pãcat! Dar singura condiție este credința. Realitatea cumplitã este revelatã de moartea Irinei, pretext pentru tânãrul episcop de a-și exercita influența, pentru a-și duce planul la îndeplinire. Gelos pe faima pãrintelui, ce nu ia bani de la înmormântãri, dar „câștigã din greu cu acatistele”, cum îi place lui sã spunã, va conduce ancheta de elucidare a cazului Irinei în sensul dorit de el: aruncând în pușcãrie pe preot și cãlugãrițele lui. Altfel, un caz precum cel al Irinei, orfanã, singurã pe lume, nereclamatã de nimeni, diagnosticatã cu schizofrenie, cu un comportament reprobabil, nu ar fi atras atenția nimãnui. Spațiul sacru și disciplinat al mãnãstrii este violat de prezenþa Irinei și a fratelui sãu. Cele douã ipostaze concrete ale Irinei, jucate de douã actrițe diferite, exprimã elocvent dubla ei naturã schizofrenicã: o Irinã frumoasã, copilãroasã, dar durã și bãrbãtoasã, ce se mișcã în posturi „karatiste”, și alta urâtã, îmbãtrânitã, posedatã de pulsiuni libidinale, lesbiene, agresivã și dezgustãtoare, ce va constitui o amenințare pentru echilibrul ți moralitatea mãnãstirii. Motivul dublului s-a impus cu har imaginativ, îmbrãțișând o nouã identitate, o omologare a unei stãri sau a unei ipostaze. La îndemnurile stareței, preotul acceptã întoarcerea Irinei la mãnãstire pentru exorcizare, eveniment ce va crește faima mãnãstirii. Ipostazele Irinei alterneazã de la o scenã la alta. Întoarsã de la spital și supusã postului și rugãciunii, Irina își recâștigã forma inițialã, cea frumoasã, dar pentru scurtã vreme. Irina intrã la mãnãstire pentru a renunța la viața ei lumeascã, unde este furatã și respinsã, dar nu poate scãpa de natura sa dualã, de boalã. Este interesant cum halucinațiile și fantasmagoriile Irinei devin ulterior cele ale preotului, precum temptațiunile Sf. Anton. O Irinã suavã, feminizatã, înveșmântatã într-o rochie roșie – ea, care niciodatã nu poartã rochie – apare ca o mireasã a lui Christos în fața salvatorul lui și izbãvitorului ei, preotul. Erotismul exacerbat al Irinei este pentru prima oarã adresat unui bãrbat. Aceeași Irinã, în rochie roșie, va apare ulterior în viziunea preotului încãtușat, pe post de îngerul lui pãzitor. Irina moartã, preotul în închisoare. Unde este eroarea? Explicaþia, care se dã, este pur creștinã: atât Irina, când completeazã cu Kița pomelnicul pãcatelor, cât și preotul recunosc cã s-au îndoit. Eșecul nu poate surveni decât prin „îndoirea raportatã la credințã”. Deznodãmântul piesei ne proiecteazã în cotidian; dupã apocalipsa dansului manelic în care se fac aluzii politice la preoții securiști de tipul „Satanã în sutanã”, scena se va umple de oameni de presã și ziare și publicații strãine, rãspândite pe podeaua scenei, semn cã întreaga lume este la curent cu tragedia de la Tanacu. La asta se mai adaugã o carte, o piesã, ...povestea devine din ce în ce mai deformatã... dar treptat adevãrul și sensul povestirii se impun, estetic vorbind, prin creația regizorului și a actorilor lui, prinți în scenariul riguros construit.
Dupã piesã, spectacolul se mutã în auditoriu. Au loc discuții cu Andrei Șerban și Tatiana Niculescu Bran, autoarea romanului. Piesa este jucatã de actori români, în limba românã și titratã în englezã pe un ecran din spatele scenei. Sala e plinã de americani, ce par cei mai activi în adresarea întrebãrilor. Sunt deopotrivã atrași de fenomenul social și de jocul actorilor, de fenomenul artistic. Se dezbate universalitatea tematicii piesei, dar și particularitatea și diversitatea mesajului pe care ea îl transmite de la individ la individ. Americanii ce iau cuvântul nu sunt la prima audiție a artistului. Par cunoscãtori ai creației lui pe continentul american și chiar în Europa. Andrei Șerban stã cuminte pe un scaun, printre elevii lui, în mijlocul scenei și rãspunde la întrebãri cât mai simplu și elocvent posibil, cu naturalețea care-l caracterizeazã. Dupã numai trei sãptãmâni de repetiții, piesa e perfect închegatã, ea are deja viața ei și ne vorbește de la sine, dincolo de orice comentariu sau prejudecatã.