Cărţi. Munţi de cărţi. Un pat sprijinit pe cărţi. O viaţă clădită pe cărţi. Viaţa profesorului Miroiu. Omul pe care l-am considerat, în anii cei mulţi care au trecut de la prima întâlnire cu Steaua fără nume, personajul central al piesei lui Mihail Sebastian. Omul naiv, visător şi ratat în care mă regăseam adesea. Omul care, într-un târg neştiut de provincie, imagina o lume negrăit de frumoasă a cărei perfecţiune depindea de o stea calculată cu precizie matematică, dar, vai!, imposibilă.
A fost nevoie de montarea lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu (ori poate de maturizarea mea) pentru a înţelege că personajul principal e, în fapt, Mona, steaua ce se abate de la drumul ei pentru o singură noapte. Care drum?
De-o parte, Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril, proaspăt), profesor de astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea căreia i se dedică fără rest.
Citeste tot pe
Agenda LiterNet