editeaza

• Puţin parfum, multă lene, oarecare fantezie de Maria Ruxandra Burcescu sursa: Agenda LiterNet
  Opera lui Mihail Sebastian, Steaua fără nume, este o piesă de teatru plină de o sensibilitate aparte. Este o piesă mistică, a cărei traiectorie tragică s-a reflectat şi în viaţa reală, departe de scena teatrelor. Trebuie să recunosc că am o slăbiciune pentru Steaua fără nume, o dată izvorâtă din valoarea sa artistică şi a doua oară din pricina unui mister care planează asupra acestei piese de mai bine de şaptezeci de ani. Despre acest mister vom discuta mai încolo pentru că, oricât de tragic şi fascinant, el nu face subiectul principal al acestei cronici.
  Având, aşadar, o apreciere cu totul şi cu totul specială pentru capodopera lui Sebastian, m-am dus la spectacolul Steaua fără nume în regia lui Victor Ioan Frunză, cu oarecare teamă. Proiectul este unul extrem de ambiţios, atât pentru că textul lui Sebastian este plin de subtilităţi şi emoţie, cât şi pentru că, distribuţia pentru prima punere în scenă a acestei piese, în 1944,
  Citeste tot pe Agenda LiterNet
• Poezie și umor la superlativ! de Ileana Lucaciu sursa: Spectator
  Pe strada 11 Iunie între Parcul Carol și Patriarhie, o vilă cu sală de bal a fost transformată în epoca de tristă amintire în Casa de Cultură “Nicolae Bălcescu” a sectorului IV. Astăzi, un manager ingenios, Cristian Șofron, cu sprijin de la primărie, o transformă în Centrul Cultural pentru UNESCO “Nicolae Bălcescu” dotat cu o mică sală de teatru. Aici, un mare regizor și pedagog, Victor Ioan Frunză găsește adăpost pentru o echipă tânără de actori excepționali și pornește în urmă cu câțiva ani prin “Furtuna” lui Shakespeare să consolideze un adevărat laborator de creație. Aici, tinerii actori și-au dezvoltat personalitatea pe care alți colegi și-o deteriorează în tot felul de teatre independente în repertorii penibile. Una din ultimele realizări ale acestui laborator de creație este “Steaua fără nume” de Mihail Sebastian, în regia lui Victor Ioan Frunză și tânăra sa echipă de actori, un spectacol încântător!
  Citeste tot pe Spectator
• Când o stea se opreşte o clipă din drum de Monica Andronescu sursa: Adevărul
  „Steaua fără nume”, de Mihail Sebastian, unul dintre cele mai frumoase texte din literatura noastră dramatică, a fost pus în scenă de Victor Ioan Frunză, la Centrul Cultural Pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu“ din Capitală, într-o variantă în care poezia şi umorul realizează combinaţia perfectă
  Fără să caute să inoveze spaţiul sau să modernizeze textul, montarea lui Victor Ioan Frunză propune o frumoasă şi poetică viziune de secol XXI a piesei „Steaua fără nume“, pe care, nu mă îndoiesc, Mihail Sebastian însuşi ar adora-o. Pentru că închide în ea toate lumile posibile şi toate Monele posibile care se abat într-o zi din drumul lor, pentru un moment cât o eternitate, şi pentru că închide în ea acel sentiment unic şi demonstrează pe cale „ştiinţifică“, prin proba (in)contestabilă a evidenţei trăite, că uneori Dumnezeu a făcut greşeli în formula după care a creat lumea. În micuţa sală de la Centrul „Nicolae
  Citeste tot pe Adevărul
• Visători, sub o stea norocoasă de Răzvana Niţă sursa: Port.ro
  "Steaua fără nume" a avut premiera la 1 martie 1944, la Alhambra, în regia lui Soare Z. Soare. Din distribuţie făceau parte: Radu Beligan, Maria Mohor, Nora Piacentini, Nineta Guști, Mircea Şeptilici şi Mircea Anghelescu. Prezentat în plin război şi campanie antievreiască, spectacolul nu a beneficiat de numele real al autorului pe afiş şi nici măcar de titlul dorit de acesta. Sebastian (alias Victor Mincu) îşi intitulase textul „Ursa Mare” care li s-a părut iniţiatorilor proiectului mult prea „literar”, preferându-se mai comercialul „Steaua fără nume”.
  Într-o lume agresivă, invazivă, teatrul lui Mihail Sebastian poate constitui un liman, un respiro, o formă de regăsire, de recuplare la o perioadă care deşi aduna multe din componentele mentalităţii autohtone de azi, dădea spaţiu de manifestare şi sensibilităţii, emoţiei, dubiul intelectual, dramatismului. Unii consideră şi azi teatrul lui Sebastian depăşit, liricoid, altfel spus,
  Citeste tot pe Port.ro
• Poveste de dragoste în Ursa Mare de Monica Andronescu sursa: Yorick
  După ani mulți în care textele lui Mihail Sebastian, în mod ciudat, nu prea s-au regăsit pe afișele teatrelor din București și din țară – spun „în mod ciudat”, pentru că jurnalul lui a fost în anii de după Revoluție una dintre cele mai vândute cărți din România –, „Steaua fără nume” a fost pusă în scenă acum, la 70-71 de ani de la moartea autorlui, în trei teatre bucureștene. Una dintre variante la Teatrul Elisabeta, alta la Teatrul de Comedie și o alta la Centrul Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”. Această montare de la Teatrul fără nume din strada 11 iunie, transformat de Victor Ioan Frunză, de Adriana Grand și de trupa lor, tot fără nume, într-un centru de cercetare, într-un teatru-laborator așa cum nu nu mai există și n-a mai existat în România, este ea însăși o excelentă cercetare pe textul lui Mihail Sebastian.
  În micuța sală de la Centrul „Nicolae Bălcescu”, Adriana Grand a creat două spații cu
  Citeste tot pe Yorick
• Cu emoţie, cu admiraţie, cu gratitudine de Mircea Morariu sursa: Adevărul
  Sunt pe lumea aceasta texte destinate scenei despre care, poate prea pripit, poate din orgoliu, poate, uneori, cu oarecare îndreptăţire mi se pare că aş şti totul. Sau aproape totul.
  Le-am citit şi răscitit în adolescenţă şi în tinereţe, le-am văzut înscenate în nenumărate teatre din ţară, le-am admirat în spectacole de televiziune sau metamorfozate în scenarii de film. Dintr-o dată, pe neaşteptate, la fel de pe neaşteptate cum îi apărea în faţa lui Meursault celebrul pourquoi?, însă, din fericire, mult mai puţin dramatic decât în romanul lui Camus, apare câte un regizor, câte o montare care îmi demonstrează că nu ştiu mai nimic sau că mai am multe de aflat despre piese precum cele despre care vorbeam mai sus. Una dintre ele se numeşte Steaua fără nume, a fost scrisă de Mihail Sebastian şi a fost jucată întâia oară în primăvara lui 1944 cu un nume fals al autorului- Victor Mincu- la Teatrul „Alhambra”. Iar regizorul care mă
  Citeste tot pe Adevărul
• Fotoliul din cărţi de Mihai Brezeanu sursa: Agenda LiterNet
  Cărţi. Munţi de cărţi. Un pat sprijinit pe cărţi. O viaţă clădită pe cărţi. Viaţa profesorului Miroiu. Omul pe care l-am considerat, în anii cei mulţi care au trecut de la prima întâlnire cu Steaua fără nume, personajul central al piesei lui Mihail Sebastian. Omul naiv, visător şi ratat în care mă regăseam adesea. Omul care, într-un târg neştiut de provincie, imagina o lume negrăit de frumoasă a cărei perfecţiune depindea de o stea calculată cu precizie matematică, dar, vai!, imposibilă.
  A fost nevoie de montarea lui Victor Ioan Frunză de la Centrul Cultural pentru UNESCO Nicolae Bălcescu (ori poate de maturizarea mea) pentru a înţelege că personajul principal e, în fapt, Mona, steaua ce se abate de la drumul ei pentru o singură noapte. Care drum?
  De-o parte, Miroiu (Alexandru Pavel, frământat, febril, proaspăt), profesor de astronomie într-un liceu obscur, a cărui viaţă e confiscată de pasiunea căreia i se dedică fără rest.
  Citeste tot pe Agenda LiterNet