editeaza

• Atelierul din Cetate de Claudiu Groza sursa: Revista Tribuna
  Dupã douãsprezece ediții desfãșurate la Sfântu Gheorghe, Festivalul de Teatru „Atelier” s-a „strãmutat” – provizoriu, definitiv?, nu se știe încã – la Sighișoara. Un spațiu foarte potrivit, din punctul meu de vedere. A demonstrat-o cea de-a XIII-a ediție, cu un program foarte bun și o atmosferã specialã.
  .....................................................................................................................................................
  Aș comenta Îngerul electric de Radu Macrinici, montat la Teatrul de Nord sãtmãrean de Ovidiu Caița, în tandem cu Stop the tempo al Gianinei Cãrbunariu (Teatrul „Luni” de la Green Hours & dramAcum). Ambele spectacole sunt construite pe texte de mare duritate, cu eroi adolescenți. Ambele transmit un mesaj traumatic, ambele par minate de o dozã de cinism. Totuși, valoarea lor e vizibil inegalã. Favorizat ar fi Stop the tempo, unde dramaturgul e și regizor. Fenomenul ar merita de altfel discutat public, pentru cã majoritatea spectacolelor pe texte românești ale cãror regizori nu sunt și autori dau senzația cã au fost citite greșit. E și cazul lui Ovidiu Caița, al cãrui spectacol filiazã corect textul, dar fãrã a-i percepe și evidenția punctele de forțã. Avem de-a face astfel cu un demers de tip exterior, în care violența, dezabuzarea, teama, trauma, naivitatea – pe scurt, toate nuanþele scriiturii dramatice – se estompeazã, fãcând loc doar tușelor nete, groase. Un erou e excesiv violent, brutal, „simpluț”, eroina nu depãșește stadiul de gâsculițã vulgarã, rolul, fundamental, al Electricianului își pierde sensul simbolic etc. Personajele devin neverosimile, întrucât incapabile sã parcurgã traiectul de experiențã
  existențialã liminarã pe care îl presupune intriga dramaticã. În versiunea lui Caița, Îngerul electric
  nu e un spectacol prost, ci doar prea „cuminte”, fad, citit/înscenat fãrã vlagã, accentuând prejudecata cã piesele autohtone sunt slabe. Actorii – Camelia Curuțiu, Dorin Ceoarec, Ciprian Scurtea, Ion Tifor, Ciprian Vultur ș.a. – au jucat decent în linia propusã regizoral. Unica problemã a acestui spectacol e inabila concepție/lecturã regizoralã. El ar putea fi însã refãcut. Mult mai bine condus și, prin urmare, mai eficient și mai convingãtor a fost Stop the tempo, al cãrui scenariu preia ceva din intriga Îngerului
  electric. În piesa lui Macrinici, cei trei adolescenți în pragul sinuciderii sunt salvați de Electricianulînger
  care ia curentul; la Gianina Cãrbunariu trei tineri taie firele de alimentare ale unor cluburi și discoteci, încercând și ei „salvarea” celorlalți. Coincidențã tematicã? Dezvoltare a unui subiect „de uz public”? Pastișã? E nesemnificativ pentru comentariul de fațã.
  Stop the tempo are exact forța de sugestie care-i lipsește spectacolului sãtmãrean. Se vede aici și cinismul, și dezabuzarea, și alienarea eroilor, dar și trauma lor, nevoia de afecțiune și comuniune, maturizarea forțatã și dureroasã, fronda ca semnal de alarmã. Spectacolul e ritmat, de aceea interpretarea celor trei actori – Rolando Matsangos, Paula Gheorghe și Maria Obretin – e mai ofensivã și mai convingãtoare. Firește cã Gianina Cãrbunariu nu putea sã rateze lectura propriului scenariu dramatic, încât dilema de mai sus rãmâne de actualitate.
• Disparaţii de Florica Ichim sursa: România Liberă
  Între evadarea cu Apolodor şi Ada Milea şi scufundarea scatologică din "Stop the Tempo" de Gianina Cărbunariu (două ultime propuneri spectaculare off), o mai fi existând vreo cale de-a trăi în "România posacă", cum spunea un talentat condeier? "Candoarea înseamnă disidenţă!" spunea acelaşi, pe bună dreptate. Dar România burţii, a gunoaielor, a coprofiliei luată în piept, asumată şi pusă la zid, nu-i şi ea un soi de disidenţă? Oricum, este măcar un protest, fie că se consumă el la lumina câtorva lanterne, înghesuit între mese şi scaunele de bar, în fum de ţigară, undeva în subsol la Green Hours (Teatrul Luni), pe Podul Mogoşoaiei sau, cum îi zicem acum, Calea Victoriei (dupa decenii de "victorii neîntrerupte", nici nu-mi mai vine să-i spun numele, chit că se referă la altceva). Dincolo de imperfecţiuni sau teribilisme, spectacolul Gianinei Cărbunariu este încă o dovadă că artiştii tineri ştiu exact unde se află, că le pasă de tot
  Citeste tot pe România Liberă
• Stop the Tempo / Ultimul stinge lumina! de Iulia Popovici sursa: Ziua
  Cel de-al treilea spectacol al programului "Teatrului de consum" de la Green Hours, care a avut premiera săptămâna aceasta, este Stop de Tempo, pe un text chiar al regizoarei, Gianina Cărbunariu, scris pentru şi cu actorii spectacolului: Rolando (Matsangos), Paula (Gherghe) şi Maria (Obretin).
  Trei oameni îşi mişcă spasmodic singurătăţile de fiinţe singure în căutarea întâlnirii privilegiate cu fericirea: Maria îşi ia trei slujbe ca să fie la-nălţimea consumismului propriilor părinţi, Rolando vrea să fie DJ şi "cool" ca să se ţină după el admiratoarele, Paula e copywriter şi lesbiană, a părăsit-o iubita şi s-a săturat să vândă "mama-care-dă-bine-în-orice-reclamă". Se-ntâlnesc mulţumită hazardului obiectiv, într-o discotecă; într-o altă discotecă îşi vor descoperi vocaţia – o singură siguranţă scoasă din panoul de comandă aruncă într-o secundă înapoi la autenticele origini ale umanului toată acea gloată "cool",
  Citeste tot pe Ziua
• Guerilla ca formă de comunicare - Stop the Tempo de Gabriel Marian sursa: Dilema veche
  Tînăra dramaturgie românească (şi independentă, ar trebui precizat) se vinde bine în Franţa, oricum mai bine decît acasă, unde faptul că e independentă e sinonim cu "zero subvenţii". Anul trecut, Centrul Naţional de dramaturgie "Antoine Vitez" din Montpellier publica, de altfel, la Editura Climats, o antologie a teatrului contemporan din România, în care figurau şi autori tineri ca Ştefan Peca sau Cristian Juncu. Şi mai interesant e cazul Gianinei Cărbunariu, iniţiatoare a proiectului DramAcum, care îşi montează de cîţiva ani spectacolele în baruri, discoteci şi alte locaţii alternative (situaţia nu e nouă şi nici surprinzătoare). Însă piesele ei au atras atenţia în străinătate (festivaluri în Germania, Irlanda, Canada, ateliere în Anglia şi Franţa), iar din 8 noiembrie Stop the Tempo se joacă la Paris, în micul (dar dinamicul) Théâtre-Studio d'Alfortville, condus de regizorul Christian Benedetti, care a şi invitat-o pe Gianina în
  Citeste tot pe Dilema veche
• Ruşinea şi remuşcările de Péter Demeny sursa: Observator Cultural
  În urmă cu cîţiva ani, am avut şansa să traduc două piese contemporane româneşti într-o antologie care a apărut anul trecut la Editura Koinonia din Cluj. Au fost două texte de Gianina Cărbunariu şi Petre Barbu, Stop the Tempo şi Tatăl nostru care eşti în supermarket…
  Într-o emisiune televizată, i-am spus lui Ovidiu Pecican, referindu-mă la diferenţa dintre dramaturgia maghiară şi cea română, că cea din urmă este mai radicală şi alternativă. Alternativă nu datorită ideologiei, ci în şi prin text, dacă aceste două aspecte se pot deosebi strict.
  Dramaturgia maghiară este mult mai literară, mai „cultă“, mai „bine-crescută“. Piesele maghiare clasice (poate cu excepţia lui Bánk bán de József Katona – 1819) sînt mult prea frumoase şi mult prea ideatice pentru a putea fi veritabile opere de teatru care n-ar trebui doar să emane fraze sublime, dar şi să îl atingă şi să-l intrige pe spectator. Tragedia omului de Imre Madách
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Schiţă de portret de Marina Constantinescu sursa: România literară
  Se întîmplă, uneori, să fii contemporan cu o lume pe care, de fapt, să nu o cunoşti. Decît în fărîme. (Nimic anormal!) Mi se întîmplă să privesc de jur împrejurul meu şi să-mi fie străin ce văd, bizar. (Nimic extraordinar!) Traversăm acelaşi timp, de multe ori pe tronsoane diferite, în ritmuri diferite, în spaţii ce adîncesc diferenţele. Îmi regăsesc afinităţi cu intervale ce s-au scurs, deja, aici sau aiurea. Uneori, chiar dacă parcurg coordonate comune multor contemporani, nu le şi înţeleg fondul şi formele. Asta este bine, fără îndoială. În varietate stă şi misterul vieţii şi, de ce nu, anvergura ei. De aceea sînt foarte deschisă, foarte curioasă la ce se numeşte necunoscut. Apropiat sau îndepărtat. Ciudat şi fascinant. Ca şi Orientul.
  Povesteam în numărul trecut cîte ceva despre Teatrul de Luni de la Green Hours, de pe Calea Victoriei, despre trecutul şi prezentul lui. Mi se pare mai mult decît o coincidenţă faptul că o
  Citeste tot pe România literară
• Stop the Tempo pentru francezi de Iulia Popovici sursa: Observator Cultural
  La aproape un an de la ultima reprezentaţie oficială (spectacolul a mai participat, totuşi, la festivaluri, mai ales în afara României), Stop the Tempo al Gianinei Cărbunariu a fost reluat, într-o unică apariţie la Green Hours şi alta la Cluj. Exact în acelaşi timp, de altfel, cu reprezentaţiile versiunii franţuzeşti a textului, pus în scenă de Christian Benedetti la Théâtre-Studio d'Alfortville şi venit în România la invitaţia Institutului Francez, cu ocazia Festivalului Coup de théâtre.
  Aurélie Namur, Renan Carteaux şi Laure Roldan sînt trei tineri români, prinşi în mecanismul fără sens şi fără sfîrşit al unei vieţi între ultimele cuceriri ale consumerismului şi stridenţa muzicii de discotecă, ce aleg să deconecteze - spre sanitara panică a veşnicilor conectaţi - cluburi, baruri, supermarket-uri. Textul - jucat, în montarea de la Green Hours
  Citeste tot pe Observator Cultural
• Stop the tempo. Stop the tempo. Stop… de Dorica Boltasu sursa: Observator Cultural
  Stop the Tempo nu este un spectacol-experiment, nu este alternativ, desi textul este scris si regizat pentru spatiul neconventional de la Green Hours. Nici pe departe nu este un teatru de consum (chiar daca legile mai noi de functionare interna a barului conditioneaza vizionarea de o consumatie de 150.000 de lei), nici macar in formula ironica a inspiratului proiect initiat de Mihaela Michailov. Nu este nici un spectacol construit pentru a stirni polemici sau scandal, cu toate ca foloseste versuri „incendiare“ semnate de Marius Ianus si cu toate ca s-a propus interzicerea lui sub pretextul ca ar atenta la valorile nationale (chiar si americanii, domnule, au un lucru sfint, imnul, cind e vorba despre simbolurile Statelor Unite…).
  
  Nu m-am identificat cu „situatia dramatica“ in care trei dintre cei foarte multi tineri „cool“ din zilele noastre bat cluburile, pub-urile, discotecile in voga, incercind sa-si omoare timpul sau lipsa evidenta a oricarui sens in viata.
  Citeste tot pe Observator Cultural