Exista obiecte artistice care conteaza mai mult, aproape, ca fenomen decit ca actul propriu-zis pentru care au fost create. Un asemenea exemplu ofera montarea de la Nationalul bucurestean cu Take, Ianke si Cadir, unde abia incap, in Sala Mare, spectatorii care vor sa-i fie martori.
Sa incepem tocmai cu acestia. Sigur ca latura de mondenitate a artei teatrale – detestabila in esenta ei, din punctul meu de vedere, pentru ca este complet paralela cu norma estetica (ba, uneori, chiar cu aceea etica) – defineste ca eveniment contactul, fie si intrerupt de marginea scenei, cu actori al caror statut monden e o certitudine girata fie de sistemul mediatic, fie de alte canale sociale de suprafata, oarecum egale in mondenitate, ori, cum sa zic, chtonice. Validitatea profesionala nu e neaparat conditia sine qua non. „A fi inseamna a fi vazut“ – ar putea fi norma berkleyana a erei Marconi. Nimic rau aici. Atit doar ca aberatia, care vine in special pe carari televizive,
Citeste tot pe
Observator Cultural
