Surprinzător, şocant de-a dreptul felul radical, dar şi întristător de limpede că de data aceasta s-a sărit aiurea calul, calul în sine fiind el însuşi chiar mai gloabă decât mârţoaga lui Chirică din piesa lui George Ciprian, mi se pare a fi modul în care a decis regizorul Laurian Oniga să pună în scenă la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad celebra piesă Take, Ianke şi Cadîr. O piesă despre care Mircea Ghiţulescu avea dreptate să scrie că îi va asigura lui Victor Ion Popa accesul la eternitatea literară. Mai mult decât ar fi în stare să o facă alte două titluri binecunoscute din creaţia dramaturgului. Şi anume Ciuta sau Muşcata din fereastră. Nu, Laurian Oniga nu a comis greşeala de a forţa mutarea acţiunii piesei din interbelic în contemporaneitatea noastră agitată. Nici nu a nutrit ambiţia deşartă de a face din cei trei simpatici bătrânei prieteni de o viaţă, acerbi industriaşi ori veroşi preşedinţi de multinaţionale.
Citeste tot pe
Adevărul
