Tartuffe-ul de la Brăila al lui Alexandru Mâzgăreanu începe bine şi se termină şi mai bine. O scenă de club, cu licori, pipăieli şi prafuri la zi, ne introduce într-o lume îmbibată de carnalităţi imorale. O doamnă respectabilă ce îngenunchează în faţa farsorului pozând în sfinţenia întruchipată laşă ne îngăduie o ultimă privire asupra unei lumi ce preferă minciuna pioasă adevărului lumesc.
Între aceste două coperte, pe cât de reuşite, pe atât de surprinzătoare (cu un plus pentru finalul anti-Molière-sc), spectacolul brăilean nu are, din păcate, prea multe borne luminoase. În ciuda debutului provocator şi incitant, Alexandru Mâzgăreanu preferă o montare mai degrabă clasic-cuminte, fără erori, dar şi fără riscuri.
Singură apariţia lui Emilian Oprea reuşeşte să scoată din amorţire publicul ce cochetează serios cu Moş Ene în primele două acte. Acte în care, cu rare excepţii, textul în versuri, excelent tradus de Doru
Citeste tot pe
Agenda LiterNet