Aşteptând rectificările de Mircea Morariu sursa: Revista Familia
Cu toate că Aradul nu e deloc departe de Oradea, nu am mai ajuns la Teatrul „Ioan Slavici” din toamna trecută, în pofida faptului că veştile ce îmi parveneau de acolo erau cel puţin incitante. Dar cum nu-mi place nici să fiu, dar nici să primesc musafiri nepoftiţi, am preferat aşteptarea, lăsând „ciudatul rol şi întâmplării” să-şi spună cuvântul, convins că în teatru zicala „munte cu munte se întâlneşte, darmite om cu om” e cât se poate de pertinentă. Şi iată că întâlnirea s-a produs pe teren „neutru”, adică la Sibiu, cu ocazia Festivalului Internaţional de Teatru. Câteva ore petrecute la Bursa de spectacole, loc în care directorul artistic Zoltan Lovas şi light-designer-ul Lucian Moga, un inginer îndrăgostit de teatru, mi-au oferit şansa de a vedea secvenţe din cele mai recente producţii ale Teatrului, parcurgerea afişelor, răsfoirea caietelor — program, profesionist redactate de Ovidiu Cornea, mi-au dat impresia că, cel puţin la Sala „Studio”, se pune în practică un program artistic întru concretizarea căruia se aplează preponderent la noua generaţie de regizori. Mulţi dintre aceştia au deja un statut consolidat. Oraşul în care se organizează anual Festivalul Naţional de Teatru Clasic nu uită că în zilele noastre se scrie foarte multă literatură dramatică de bună calitate ce se cuvine valorificată scenic, chiar dacă pe plaiuri mioritice „zilele noastre” e o sintagmă ce acoperă în chip generos şi ultimii zece — cincisprezece ani. Bunăoară: Claudiu Giga a montat piesa lui Tankred Dorst Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare, foarte tânără, serioasa şi talentata Ana Mărgineanu a propus o versiune scenică despre care aflu că ar fi reuşită a piesei Cheek to cheek de Jonas Gardell, iar Peter Kerek a regizat Atentate la viaţa ei de Martin Crimp. Iar cea mai recentă premieră se cheamă Tillsonburg şi are la bază o piesă irlandează scrisă de un dramaturg despre care aflu că e totodată şi actor (lucrul acesta e frecvent în Occident şi câştigă teren şi la noi) pe nume Malachy Mc Kenna ce în primăvara lui 2001 a obţinut premiul „Stewart Parker” (a cărui pondere — iertată-mi fie ignoranţa — îmi scapă) şi care a fost jucată în premieră absolută la eatrul „Focus” din Londra. A tradus-o în româneşte Andrei Marinescu, iar la Arad a montat-o Jimmy Fay, regizor irlandez, născut în Canada, cu care Teatrul „Ioan Slavici” a stabilit bune relaţii de colaborare.
Îndemnat de curiozitate profesională, dar şi de invitaţia prietenului Zoltan Lovas, am făcut ascensiunea nu tocmai uşoară la Cetatea Cisnădioara unde era programată reprezentarea respectivului spectacol, în spaţiul nu tocmai optim din punctul de vedere al unei minime rigori teatrale al Bisericii Fortificate. Construcţia e atrăgătoare, însă în interior lucrurile stau mai puţin bine-acustica e defectuoasă, puţine sunt locurile din care se vede cu adevărat acceptabile. Aşa că după ce ai gâfâit zdravăn spre a ajunge unde trebuie, te aşteaptă alte cazne dacă vrei să vezi şi să înţelegi ceva. Am pus pe hârtie aceste detalii „tehnice”, din dorinţa de a sublinia că. poate mai mult decât în alte dăţi, gradul de relativitate al opiniilor cronicarului e ceva mai ridicat.
E sigur că lui Malachy McKenna îi plac şi i-a citit cu ardoare pe Steinbeck şi Salinger. Piesa lui ar fi putut foarte bine servi drept scenariu pentru un film cu Johnny Depp. Scriitura, situaţiile, întâmplările din Tillsonburg sunt cât se poate de relevante în acest sens, piesa înscriindu-se în acea categorie de literatură dramatică ce vorbeşte despre viaţa impură, marginală într-un chip „încruntat”. Doi tineri pe care îi leagă o prietenie şubrezită de un antecedent nu tocmai fericit consumat la New York, dau curs unui anunţ de mică publicitate şi vin să lucreze temporar pe o plantaţie de tutun din orăşelul canadian ce dă titlul piesei. Proprietaraul plantaţiei, pe nume Jon, se află într-o relaţie tensionată cu indianul Pete, care seamănă teribil cu cel din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Veneticul, adică Jon, îl acuză pe Pete că i-a furat nevasta, în vreme ce aborigenul e supărat pe Jon că i-a furat pământul. Vocea adevărului îi aparţine pitorescului Billy, muncitor la aceeaşi plantaţie, care, după tipicul binecunoscut, e alcolic, drogat, resemnat în faţa provizoratului şi a destinului.
În decorul stass, asemenea piesei, conceput de Mihai Păcurar, se consumă înfruntările fizice şi verbale din care e făcut textul care suferă evident de un deficit de dramatism real. Jimmy Fay a construit o mizanscenă foarte puţin „nebună” , preocupată mai cu seamă să nu greşească, să nu sară calul şi să-i evidenţieze pe actori. Opţiunea şi-ar fi dovedit eficienţa dacă în jocul acestora s-ar fi instituit o relaţie de echilibru. Problema e că cei ce se văd cu adevărat-desigur, în grade diferite, — sunt Ovidiu Ghiniţă, Sorin Calotă şi Călin Stanciu, vocile tinerilor Donald (Andrei Elek) şi Michael (Alex Mărgineanu) nefiind tocmai clare. Cei doi sunt emoţionaţi, jocului lor îi lipseşte siguranţa, nu sunt suficient de abili să identifice şi să surmonteze servituţiile spaţiului de joc, adoptă câteodată intonaţii străine specificului suprasegmentarului limbii române. Prea des replicile se lasă ghicite, prea frecvent fluenţa jocului se rupe. Se poate că la sediu lucrurile să stea niţeluş altfel, iar impresiile mele să fie pasibile de rectificări esenţiale. Până atunci, monsieur scrie, monsieur zicem.
